Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Iconicitate


Augustin Ioan

21.01.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De fiecare dată când le vorbesc studenţilor mei despre semne iconice, amintesc şi diferenţa dintre icoană şi icon.

Icoana nu este portretul fiinţei sacre pe care o desemnează, ci doar o fereastră (ca să mă folosesc de terminologia computerelor: icons, windows) intercesoare între cel ce se roagă şi aceasta; creştinii nu se roagă la chipuri cioplite, nici la lemnul icoanei, sau la mozaicul de pe vreun zid, ci la sfinţii doar reprezentaţi acolo. Nu mai intru în toate dezbaterile teologice legate de reprezentarea sacrului, cele care au dus la iconoclasm şi la toate bătăliile asociate în imperiul bizantin.

Dimpotrivă, semnele iconice au ca distincţie relaţia de asemănare fizică între semnificant şi semnificat: fotografia din cartea de identitate şi noi înşine suntem parte dintr-un acelaşi semn iconic.

Ajuns aici, nu pot să nu le ofer studenţilor mei un exemplu personal. Pe când ambasada americană era încă în Batiştei, tot acolo adăsta rulota unui fotograf oficial, care făcea fix fotografiile după tipicul cerut de serviciul consular de vizavi. Acum le faci acasă, digitale, apoi le încarci în aplicaţie. Dar aşa erau vremurile atunci. Deci le-am făcut şi eu şi am purces la ghişeu, unde am şi ajuns după o vreme. Nu sunt bune fotografiile, mi-a spus ofiţerul consular. Peste poate, zic eu, le-am făcut la fotograful acreditat de dumneavoastră! Se poate, dar tot nu-s bune! Nu seamănă cu dvs. Dar ce le lipseşte? Zice: nu vi se văd urechile, deci poate fi considerat semn distinctiv, dacă nu le aveţi nici în realitate? Păi, zic, iată-le. Păi, nu mie trebuie să mi le arătaţi, ci aparatului de fotografiat. Într-adevăr, am această problemă: mama, de teamă că aş putea avea urechi clăpăuge, mi le-a tot îndreptat, până s-au lipit de ţeastă; asta, coroborat cu faptul că am fălci ample, duce la acest deficit de iconicitate, pe care m-am dus la fotograf să îl remediez. Ne-am tot gândit cum să procedăm, până omului i-a venit ideea salvatoare: mi-a pus îndărătul fiecărei urechi câte un cocoloş de hârtie şi, ca prin minune, mi-au apărut urechile în câmpul fotografic, în poza de viză şi n-au mai fost probleme.

Portretistica lucrează cu semne iconice, până la un punct: bunul portretist va şti, spre deosebire de Goya, că în tablou vom recunoaşte drept reuşită o reprezentare augmentată a noastră (mai tânără, mai slabă, mai hieratică), nu una reală sau, doamne feri! - caricaturizată în exces. Ba chiar şi desenele anamorfice făcute cu talent de câte vreun artist de felul lui Ştefan Popa/Popa's ne modifică trăsăturile, dar în chip simpatic, pe care suntem de acord să le acceptăm, ca dovadă că avem umor şi putem fi auto-ironici, până la un punct. Dincolo de care defectele din caricatură nu mai sunt scuzabile, în cartea noastră de valori morale, oricum.

 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer