Spre pildă, am fost de două ori în imediata apropiere a Sfântului Ioan Paul II, fostul papă de vrednică pomenire. Cred că am mai povestit lucrurile acestea, dar, poate, merită reamintite, nu pentru mine, ci pentru ele în sine. În 1991, la Vicenza, eram pentru prima oară în viaţă ieşit la o bursă de două săptămâni la Istituto di Studi di Architettura Andrea Palladio. Cursurile se desfăşurau chiar în bazilica acestuia, din Piazza dei Signori. Suficient de onorantă chiar şi această prezenţă, ea ne-a îngăduit şi participarea la două evenimente: vizita Papei, prima după foarte multe secole, la Vicenza, şi un concert cu José Carreras, Montserrat Caballè, cred, şi încă un tenor, italian şi mai puţin faimos. Liturghia s-a ţinut în piaţă şi am privit-o de sus, iar, când papamobilul s-a pus în mişcare, eram în imediata proximitate şi am făcut două diapozitive; dacă, în loc să le fac, întindeam mâna, l-aş fi atins pe Ioan Paul II. Diapozitivele le am, s-au înroşit între timp şi fac parte dintre cele pe care nu am reuşit să le scanez, cu ajutorul studenţilor, când am făcut o campanie de digitizare, acum cincisprezece ani.
A doua oară l-am văzut pe papă în 2000, când Teodor Baconschi, pe atunci ambasador la Vatican, ne-a oferit şansa de a ne prenumăra printre participanţii din piaţă, duminica după Înviere, la întâlnirea cu acelaşi papă. Noaptea dinainte fusesem la Înviere la biserica românească de la Trei Fântâni, locul martirizării Sf. Paul. Papa era, atunci, deja foarte bolnav, se credea că moartea sa e iminentă (a mai trăit cinci ani, însă). Îl văzusem doar la televizor când a vizitat România, cu doar un an înainte, dar harisma lui depăşea ecranul, cu umor cu tot. Când a trecut, în 2000, cu papamobilul prin mulţime, a trecut la doi metri de noi şi, când ne-a urat, în română, Hristos a înviat! Ne-am ridicat şi am răspuns, ocazie cu care am mai identificat câţiva români, în altă secţiune a pieţei. Spun asta în fiecare an studenţilor mei: erau, am aflat ulterior, circa un milion şi jumătate de oameni atunci în piaţă. Când tac atâţia oameni într-o asemenea piaţă, sentimentul e copleşitor. Un stol de porumbei s-a speriat de atâta linişte şi a zburat dintr-un colţ al pieţei în celălalt, tăind, vorba poetului, orizontul diametral. Papa avea faţa complet imobilă şi, îmi amintesc, soţia mea a plâns, nu doar de emoţia prezenţei acolo, ci şi de compasiune faţă de suferinţa lui. Tot la televizor am văzut şi slujba din aceeaşi piaţă, când a fost îngropat (ulterior, i-am vizitat şi mormântul de la subsolul bazilicii San Pietro, nu departe de cel al Sfântului Petru însuşi, loc denumit de însoţitorul nostru de atunci depozitul de papi): sicriul foarte sofisticat proiectat, în simplitatea lui dezarmantă, dar, mai ales, Noul Testament aşezat pe sicriu, care s-a răsfoit, pagină cu pagină, până la capăt, căci Sfântul Duh bate unde vrea El, chiar dacă vi se va spune doar că era vânt, atunci, în piaţă.
În seara concertului Carreras, tot la Vicenza, am ieşit de la cursuri seara: piaţa era închisă deja şi se intra, vezi bine, cu bilete. Noi aveam o ditai legitimaţie cu foto atârnată de gât, aşa că nu ne-a deranjat nimeni, ba chiar am găsit şi scaune neocupate, mai la margine, Dar eram atât de obosit, încât, vai, am dormit de la jumătatea concertului încolo...
Am spus toate astea uitându-mă la fotografiile de la Ateneu unde am participat la concertul de gală dat în onoarea aniversării a 30 de ani de la întoarcerea definitivă în ţară a MS Margareta, Custodele Coroanei. Într-o fotografie am zărit jumătatea superioară a capului meu şi jumătatea stângă a chipului soţiei, în extremitatea stângă, în spate, sub frescă.
E firesc să fie aşa, nu eram noi personajele în vreun fel, cât de modest, relevante la acest eveniment. Sunt fericit şi onorat că am putut participa la el şi la recepţia de după, de la Palatul Regal. Este doar încă un exemplu despre ceea ce vrednicul de pomenire +Mitropolit emeritus Chrysostomos de Etna California, care s-a mutat de la noi acum un an, numea, într-un text excepţional, pe care l-am tradus şi publicat în Dilema Veche şi pe LiterNet cu ani în urmă, importanţa crucială a insignifianţei (citeşte textul aici).