Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Expoziţia totală şi arta casnică (sub semnul lui Agnès Varda)


Bogdan Ghiu

26.01.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Trăim o epocă de mare re-afirmare a oraşelor în detrimentul ţărilor. De fapt, reafirmarea, revanşa marilor oraşe merge mînă în mînă cu o altă revenire teritorială în forţă, aceea a regiunilor, mai mult sau mai puţin istorice, dar cît mai complexe. Să ne întoarcem însă la ce ne interesează pe noi, aici. Da, marile oraşe, ceea ce Saskia Sassen numea "oraşele globale", tind să re-devină actori de importanţă globală mai importante chiar decît ţările în cuprinsul cărora se găsesc sau pe care le reprezintă. De fapt, este vorba de un fel de revenire, pentru că ieşirea din Evul Mediu către modernitate fusese marcată tocmai de dominaţia unor mari oraşe pre-globale, dacă le putem spune aşa, precum Veneţia, Genova, Florenţa sau Amsterdam, pentru a nu cita decît oraşe propriu-zise, nu capitale de imperii precum Roma, Constantinopol, Paris sau Londra.
 
Or, azi, înainte de toate, adică cel mai vizibil, un mare oraş se remarcă prin oferta lui culturală, prin fluxul lui de hiper-mărfuri culturale. Pe mine, unul, mă interesează, pe lîngă librării, marile şi micile expoziţii de artă, şi, în mai mică proporţie, cinematografele. Nu aş putea face faţă să urmăresc şi teatrul sau muzicile, tot ce ţine de artele performative în general.
 
De curînd, de exemplu, am fost la Paris, tocmai pentru a vedea oferta de expoziţii a momentului, cînd unele mari expoziţii, de toamnă-iarnă, se închid, şi se deschid altele, cele următoare, de iarnă-primăvară. La fel ca în domeniul modei (în care, de pildă, Jean-Paul Gaultier tocmai şi-a ţinut ultimul show). Să revenim la ale noastre însă, adică să începem.
 
După importante lucrări de reamenajare şi chiar re-modernizare a unei clădiri deja moderne (dar "modernul" şi "contemporanul" îmbătrînesc, prin definiţie, cel mai rapid, chiar dacă, de fapt, nu se întîmplă niciodată aşa, ci poate chiar dimpotrivă, monumentalizîndu-se), Muzeul de Artă Modernă din Paris - prescurtat, MAM - s-a redeschis cu o ambiţioasă expoziţie retrospectivă Hans Hartung (1904-1989), intitulată La fabrique du geste (fabricarea, construirea gestului, dar şi ceea ce fabrică gestul; genitivul este întotdeauna ambiguu, stabilind o misterioasă şi îngrijorătoare reciprocitate şi asimetrie: nu se ştie ce este al cui, dacă un "ce" al unui "cineva" sau invers).
 
Impresionantă şi lămuritoare, dar mai ales incitantă, deschizătoare de posibile drumuri de explorare şi de şantiere, expoziţie, chiar dacă, nu-i aşa, întotdeauna, în cazuri precum acesta, monumentale, celebre, "ştim deja" despre ce este vorba - sau aşa ni se pare. Pentru că nivelul interdisciplinar, "intersecţional" (scuze!), de curatoriat la care au ajuns, în momentul de faţă, marile (şi micile) expoziţii organizate de mari (sau mici) instituţii de artă, face cu neputinţă statu quo-ul, tocmai mizele unor noi reinterpretări sau contextualizări, sau măcar cuprinderi, fiind cele care animă marile expoziţii de artă contemporane. Deja am greşit, deja m-am înşelat crezînd că "ştiu deja" despre ce este vorba şi ce urmează să văd, şi în felul acesta am ratat o altă mare expoziţie pariziană, Degas la Operă, care tocmai s-a închis pe 19 ianuarie, la Muzeul Orsay. Nimeni, niciodată nu este ferit de greşeli! Marile expoziţii contemporane au devenit, sînt nişte fenomenele culturale totale, imersive, care nu trebuie niciodată ratate pentru că sînt importante în sine (oricît de problematice ar fi ca efect culturalizant: nivelurile la care trebuie discutate, contradictoriu, sînt multiple).
 
Spuneam deci că trăim o epocă de mare re-afirmare a oraşelor. Şi mai spuneam că azi, înainte de toate, adică cel mai vizibil, un mare oraş se remarcă prin oferta lui culturală, prin fluxul lui de hiper-mărfuri culturale. Şi începusem să vă vorbesc despre marile expoziţii ale momentului de la Paris, începînd cu expoziţia retrospectivă închinată artistului german Hans Hartung cu care s-a redeschis, după renovări, Muzeul de Artă Modernă din Paris - prescurtat, MAM. Şi începusem prin a face remarca de bun-simţ că marile expoziţii contemporane au devenit nişte fenomenele culturale totale, imersive, care nu trebuie niciodată ratate pentru că sînt importante în sine, ca act curatorial şi instituţional. O mare expoziţie contemporană echivalează cu o lucrare de exegeză.
 
Şi tot la MAM, expoziţia colectivă, de artă contemporană să-i spunem actuală, recentă, intitulată You şi cuprinzînd lucrări din colecţia (de întreprindere comercială de lux) Lafayette Anticipations (care, recent, şi-a deschis şi un spaţiu experimental propriu, în şic-boemul cartier Marais, în care, săptămîna aceasta, din cauză de "Men Fashion Week", multe galerii de artă şi-au închiriat spaţiul pentru instalarea unor pop-up stores de design vestimentar), m-a făcut să încerc să surprind o atitudine foarte nouă din arta "foarte" contemporană, "supercontemporană" (mă rog: ghilimele nu sînt folosite, aici, în primul rînd pentru a marca citarea).
 
Şi anume, o anumită, surprinzătoare, retragere, intimitate, dar pentru lucrare şi cercetare micro- şi chiar nano-, în infim şi intim, tocmai pentru că sîntem pătrunşi şi fabricaţi, şi atunci trebuie să ne prelevăm (extragem: reificăm programatic, "situaţional") pe noi înşine ca "mostre" din fluxurile de "obiectivitate" şi să ne supunem analizei, transformînd fatala separaţie "obiect"/"subiect" în şansă de cercetare şi laborator experimental de cunoaştere. Falsă retragere aşadar, nou fals intimism, cercetarea ca introspecţie (termen, concept operaţional deja "istoric" în arta contemporană), dar în sens post-psihologic. Retragere tactică, intimitate "feminizantă", dar într-un sens politic-epistemic nou al femininului, care datorează totul istoriei feminismelor, dar apare deja ca un posibil (şi atît de problematic) post-feminism sau neo-feminism, în care "feminitatea" sau "femininul" (deşi mă jenează extrem de puternic felul în care gramatica ne obligă să categorializăm acest fenomen fin şi puternic: absolutizîndu-l şi mai ales masculinizîndu-l) devin posturi şi poziţii, atitudini complexe extrapolabile, "dezrădăcinate", care ar putea fi adoptate, să zicem, de oricine, dar prin protocoale extrem de atente şi în scopuri - îndeosebi de cunoaştere "decolonizată" şi "decolonizatoare" - foarte precise (şi preţioase).
 
Am putea să vorbim, în acest sens, de o revalorizare a casnicului, ca tipologie şi topologie de-referenţializată, deci adoptabilă şi constructibilă, deci şi, pornind de la atitudini exprimate mai mult implicit decît explicit, oricum încă neconceptualizate, de expoziţii precum You, de o artă casnică? Casa, punct nevralgic, nou loc strategic şi punct arhimedic de răsturnare şi contrabalansare, revalorizată ca atelier de reparaţii şi laborator social de sine, locul în care se repară lucrurile, un nod în calea consumului delirant în primul rînd, prin produse, de resurse, de cosmos?
 
Vom vedea. Merită revenit şi insistat, depănat şi re-împletit, re-urzit.
 
Să vedem deci (continui însemnările din carnetul de teren). Noua direcţie, subtilă, discretă, dar hotărîtă, a artei contemporane de a se retrage în "privat", acasă, dar nu pentru a fugi de lume, ci, tocmai, pentru a putea să o cerceteze, s-o investigheze, dezasamblînd-o şi reasamblînd-o "artizanal", "meşteşugăreşte", altfel spus contra-ştiinţific, în linişte, cît mai responsabil şi cît mai eficient. Din responsabilitate pentru eficienţă - sau, mai exact, eficacitate: eficienţa e economică, eficacitatea are sfera mai largă şi depăşeşte eficienţa strictă, privind întreaga acţiune - "se retrage", azi, arta.
 
Aduci acasă şi, în linişte, dez-asamblezi, analizezi - micro-experienţă - casnic - comun (din nou, NU PROPOZIŢIONALIZEZ, CI "INSTALEZ", "DISPUN": SCRISUL CA SPAŢIALIZARE ŞI "DISPUNERE"-agencement). Nimic eroic, ci tradiţional-"feminin", casnic. Noua "casnicitate" a artei, ca postură şi organizare situaţională strategică.
 
Reevaluare extra- şi post-liberală (dar, tocmai, în cuprinsul, pe fondul, în condiţiile acestuia: mimetism vital al artei, ca expresie a vieţii?) a spaţiului privat şi a intimităţii (care, tocmai, trebuie re-lucrate de către artă, recuperate de către artă pentru artă, pentru umanitatea-artă), care cercetează, "lucrează" lumea pe eşantioane. Casa-laborator. Casa-atelier. Munca acasă, tipic şi fundamental feminină şi pre-modernă, reevaluată prin artă, reintrodusă alternativ în definiţia muncii. Şi nu (doar) digital, ci manual. Manualul contra digitalului.
 
Re-artizanat: cercetare + producţie.
 
(Paranteză: unde ne întîlnim cînd totul dispare, se "virtualizează"? Copii devin adulţi tot mai devreme, iar adulţii sînt, rămîn toată viaţa copii- şi trăiesc tot mai mult, ca copii, o viaţă plină de griji şi de jucării.)
 
Cercetarea ca introspecţie şi meditaţie asupra "nouă înşine", asupra "sieşi", asupra sinelui însuşi - care e mai mult el însuşi, sine, sieşi decît noi-nouă, încercare de însuşire a sinelui străin (autoreflexivitatea ca dublare din teamă de inconsistenţă) - ca eşantioane indiferent, omogen-reprezentative, aparent cel mai la îndemînă, dar, prin reificare şi mai ales auto-reificare, cel mai departe, mai inaccesibile. "Sinele" ca înstrăinare şi reapropriere, încercare de re-însuşire.
 
Totul sub semnul lui Agnès Varda, care devine, astfel, profeta artei casnice, pioniera noii domestic turn a artei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer