2019 cu ipostaze vechi şi noi

Există momente în viaţă când poate nu te mai regăseşti. Când oboseşti şi te saturi de tot şi de toate. Când îţi vine să o iei de-a curmezişul pe câmp şi să nu mai asculţi pe nimeni. Stai puţin! Nu fugi, nu te-nchide în tine. Nu eşti singur. Respiră, respiră, respiră. Acum, caută soluţii. Aşa cum orice uşă are o cheie, la fel e şi cu situaţiile extreme. Ai încredere în tine şi regăseşte-te. Asta m-a învăţat pe mine anul 2019. Să mă autocunosc şi să caut permanent cheia potrivită. Pe scurt, în 2019 am acceptat cu adevărat cine sunt şi unde mă aflu. Şi câte momente mici şi aparent fără semnificaţie îmi pot face rău. Dacă le las. Le lăsam, dar nu le mai las. Aleg să fiu fericită şi împlinită orice aş face şi oriunde aş fi. Am pe cine trebuie alături de mine şi cele trei elemente de bază: emoţie, dragoste şi putere.

Anul 2019 pentru mine a fost un an bun. Un an de realizări personale. Ciudat, nu? De obicei în decursul unui an toată lumea are diverse realizări personale, de care e mândră. Fie ele mici sau mari. Când eu mă refer la realizări personale, acestea sunt de fapt vise împlinite.

Anul 2019 a fost anul în care am împlinit 30 de ani.

Anul 2019 a fost anul în care mi-am dat seama că trebuie să am încredere în mine. Cu adevărat. Nu să-mi induc starea de încredere şi să fiu măcinată interior de tot felul de gânduri conflictuale.

În 2019 s-au împlinit patru ani de când tatăl, prietenul şi sfătuitorul meu, jurnalistul, radiofonistul, scriitorul şi cel mai inteligent, citit om pe care eu l-am avut alături, nu mai e fizic. Şi mi-e un dor nebun de el! Mi-e dor să-l sun şi să-i citesc un text pe care l-am scris. La mulţi ani, Coco! În 22 ianuarie ar fi fost ziua ta.

Anul 2019 mi-a adus o schimbare fizică, dar şi una la care tindeam oarecum demult, dar nu am avut niciodată curajul să o pun în aplicare.

În 2019 s-au legat prietenii noi, care par să fie de-o viaţă.

2019 = maturizare.

Pe vremea mea... e clar că am îmbătrânit dacă mă aud (văd) zicând (scriind) asta. Aşadar, pe vremea mea nu exista termenul de "bullying", însă întotdeauna au fost diferenţe, divergenţe şi conflicte printre copii. Eu sunt unul dintre copiii aceia răniţi de vorbe urâte (nespuse din inimă sau cu prea multă minte). Aparent nu m-au atins, dar nu le-am uitat niciodată. Şi da. M-au afectat. N-am avut suficientă încredere în mine că pot să fac diverse lucruri. Păşeam mereu temătoare spre noile cercuri, chiar dacă tremurul era doar interior şi nu-l lăsam să evadeze în exterior.

Cel mai sincer omuleţ din viaţa mea este fetiţa mea, care mă vede ca pe o mamă minunată. Ea nu ar spune niciodată că m-am fardat sau îmbrăcat urât. Mi-au trebuit ani întregi ca să-mi revin de tot în legătură cu asta şi să am încredere că pot. Nimeni nu e perfect şi fiecare dintre noi ar vrea să schimbe ceva la propria persoană, dacă ar putea.

Cred că aici aş putea să mă opresc din filozofat şi să recunosc că întreaga mea copilărie a fost dominată estetic de un nas prea mare. Eh, el era de fapt la fel cu al tatălui meu. Dar ca fată, nu e la fel, nu? Prostii. Nonsens. Mi-am găsit jumătatea la 19 ani şi iată, 11 ani mai târziu sunt la fel de iubită şi respectată, cu tot cu "fostul" meu nas mare. De fapt, nasul meu era personalitatea mea. Şi încă e. Numai că acum e puţin mai mic şi pot respira perfect, graţie unor prieteni minunaţi şi a unui medic excepţional. Aveam o deviaţie de sept extrem de urâtă şi un nas rupt în diverse locuri. Respiram pe o singură nară. Nu am fost un copil pe care unde-l pui acolo să stea. E o vorbă pentru asta... "cine sare multe garduri...", aşa obişnuia să-mi spună mama. Iar atunci nu se putea face o intervenţie chirurgicală şi frica s-a instalat şi nu a mai vrut să plece. Până i-am făcut vânt. La 30 de ani. Şi totul se rezumă la un singur cuvânt: încredere.

Ce vreau de la 2020?

Vreau să scriu şi să citesc. Mult. Despre orice. Despre mine, despre tine, despre ei, despre tot. Oriunde! Simt că m-am îndepărtat prea mult de lumea teatrului, de actori, de dramaturgie, de literatură. De limba română. Ipocrizie? Nicidecum. Scriu şi acum. Tehnic. În limba engleză. Şi iubesc asta! Citesc acum mai mult decât am citit în liceu sau în facultate.

De patru ani lucrez la o companie IT şi am nişte colegi minunaţi, de la care învăţ zilnic. Sunt recunoscătoare pentru oamenii care m-au făcut să fiu una de-a lor. Aş avea multe de povestit despre asta. Despre cum am terminat facultatea de teatrologie, masteratul de Scriere Dramatică şi am ajuns să lucrez în domeniul informaticii. Practic, absolut toate lucrurile pe care eu le-am făcut / învăţat de-a lungul vieţii s-au concretizat într-unul singur. Toate abilităţile pe care le-am deprins mi-au conturat personalitatea şi m-au făcut omul de azi.

Mulţumesc mama. Mulţumesc tata, oriunde ai fi.

Mulţumesc beib. Mulţumesc D. Voi m-aţi făcut mai puternică.

Mulţumesc tuturor oamenilor cu suflet frumos din viaţa mea.

Te rog tratează acest text ca pe nişte vorbe izvorâte din suflet. Pentru prima dată făcute publice. Să ai şi tu un 2020 minunat, aşa cum ţi l-ai imaginat!

Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)