Hoinărind... la Paris...

În fiecare an de Paşti bunica mă ducea în vizită la fratele ei care locuia pe strada Paris într-o casă foarte mare - cel puţin aşa mi se părea mie atunci. Din păcate am uitat la ce număr era, tot ce-mi amintesc este că din stradă era un "munte de casă", că avea ferestre în arc cu ornamente şi un soi de brâie ca ancadramente.

Era o mare plăcere să mergem acolo. Mătuşa, "tanti" Leontina, mă aştepta cu un mic cozonac cu mac şi, în timp ce Doamnele conversau despre vremurile grele ce aveau să vină, mi se dădea voie să mă aşez la pianina lipită de un perete lângă una dintre ferestrele mari şi lăsat să mă joc pe clape... era un fel al meu de a cânta la pian.

Însă, într-o zi de Paşti, cu un an înainte de a merge la şcoală, bunica m-a anunţat că nu mai avem unde merge. Am întrebat: De ce? Răspunsul a fost de neînţeles atunci: "Au luat-o ăştia". Aveam să-mi dau seama mai târziu cine erau "ăştia" care luaseră casa şi o dăduseră altcuiva, de ce folosise bunica mea un ton supărat-obidit şi "de ce" se întâmplase acest lucru.

Aşa a dispărut micul cozonac cu mac din viaţa mea, dar amintirea casei şi a străzii mi-a rămas, mai ales că până "să mă fac mare" strada Paris era una dintre străzile pe care făceam lungi plimbări cu mama sau bunica. Pe vremea aceea strada nu era atât de circulată cum este în zilele noastre. Atunci, ţin minte, puteam să alerg prin mijlocul drumului fără frică, maşini trecând câte una din când în când.
Azi...


Strada Paris care face legătura între Piaţa Victoriei şi Piaţa Dorobanţilor este într-un plan cvasi simetric cu Şoseaua Kiseleff.


Şoseaua Kiseleff

Sosirea generalului Kiseleff (numele franţuzit al generalului rus Kiseliev) in 1829, în calitate de guvernator al Principatelor Române, înconjurat de ofiţerii săi vorbitori de franceză (aghiotantul său era vicontele Louis Antoine de Gramont, francez de origine) şi germană, îmbrăcaţi după moda central-europeană chiar occidentală, a adus şi impus un altfel de imagine a societăţii bucureştene, ce repede a renunţat la caftanele şi rochiile greoaie de modă constantinopolitană, care ascundeau forma corpului, în favoarea modei pariziene sau nemţeşti la bărbaţi. De asemenea, el va impune o "constituţie" a Ţării Româneşti şi Moldovei, mult contestatul (în mare parte pe drept cuvânt) "Regulament organic".

Nu-mi propun să comentez atitudinea de ocupant a generalului Kiseleff aşa că voi menţiona doar că a impus un plan de sistematizare, "regulamentul de înfrumuseţare a oraşului", cu evidente consecinţe benefice. Însă pentru generalul Kisselef în prim plan erau interesele Rusiei: "Eu mă silesc aici să câştig pentru Rusia bogăţiile acestei ţări şi să-i supun pe moldoveni şi pe valahi obiceiurilor şi regulilor noastre", el fiind un mare opozant al unirii principatelor, al independenţei acestora.

Să ne întoarcem însă la strada Paris, o stradă flancată în mare măsură de arbori care formează fie un plafon verde din primăvară până-n iarnă, fie un trafor cu umbre pictate pe trotuare şi pe carosabil.


Dintre arborii vechi şi nu prea bine îngrijiţi se văd, ca nişte decupaje fotografice, casele "boiereşti", a căror arhitectură ne întoarce în timpurile despre care credem, şi chiar aşa au fost, motoarele civilizării noastre, martori a unor timpuri normale.


Amalgamul de stiluri după "moda" momentului în care au fost construite... chiar şi urme ale epocii comuniste sau staliniste (să nu neglijăm că din 1947 până spre anii '60 am fost ţinta puştii cu lunetă a marelui prieten de la răsărit, URSS), ca şi unele arhitecturi neglijente cu locul... Îngrijite, neîngrijite, restaurate sau uitate şi părăsite, ele formează un loc de plimbare, de nostalgii, de cugetare şi de întrebare dacă era mai bine în vremea aceea când totul se transforma, când era voinţa de a trăi altfel, poate ca la Paris, când se îndrăznea frumos.


Am stat, m-am uitat şi mi-am imaginat cum arăta, cu mulţi ani în urmă, viaţa acestei case, cu oameni bine îmbrăcaţi, intrând şi ieşind, veseli sau preocupaţi, dar normali...

După cum ştim orice casă are sufletul ei şi la acest lucru mă gândeam privind delabrarea actuală, mă gândeam cu regret că acestei case i s-a luat sufletul!

Parcelarea, împărţirea loturilor destinate caselor făcută acum un secol şi ceva a creat ordine şi, prin limitarea mărimea curţilor, a dat cumva şanse egale proprietarilor care, de-a lungul timpului, aveau să-şi aşeze lăcaşul după gustul, gradul de cultură şi averea fiecăruia.

Parcurgerea străzii mi-a oferit şansa unui spectacol de imagine, o lecţie de lipsĂ de unitate în schimbul afirmării personalităţii proprietarilor şi a arhitecţilor.

Este explicabilă plăcerea de a vedea de la casă la casă altceva şi totuşi să simţi că îşi aparţin, pentru că lipsă de unitate stilistică, este înlocuită de unitatea Gândului şi a ambiţiei benefice, ambiţia de a crea o altă "lume". Oamenii aceia priveau din interiorul lor în sus, către frumos.

Ca să fim corecţi cu ei, atunci, până au huruit şenilele tancurilor sovietice pe drumurile României, s-a închegat oraşul. Fiecare stradă sau străduţă din Bucureşti, în majoritatea lor, vorbeşte despre istoria de atunci. De fapt cu aceste moşteniri ne şi mândrim. Vorbele pe care le scriu, uneori sărace, sunt mesaje pentru a ne întoarce din când în când cu grijă către locurile des neglijate, dar care sunt baza timpului în care trăim.

Ciudat acest eclectism arhitectural pe circa un kilometru de mers pe stradă. Şcoala franceză, şcoala lui Mincu, Smărăndescu, ArtDeco, chiar şi semne ale şcolii sovietice, toate amestecate fac să cauţi acest loc, să treci pe acolo agale gânditor şi visând.

Dincolo de garduri privirea bănuieşte o curte, în mod sigur nu foarte mare. Dar majoritatea curţilor au cel puţin un copac cu coroană mare şi un spaţiu verde; curţi îngrijite de actualii locatari, în majoritate firme, ambasade, lume cu bani.

Ceea ce atrage este că strada este protejată de acoperişul coroanelor arborilor şi mergi liniştit sub dansul luminii şi al umbrei având libertatea de a alege între o rază de soare şi pete de un gri cald. Şi mai sunt detaliile acestor case, cornişe bogat decorate, ancadramente, grilaje din fier forjat, coloane, logii, balcoane şi console...

Umbrele celor ce îşi făcuseră micile lor lumi de viaţă normală te însoţesc pas cu pas şi fără să vrei încerci să te duci în lumea lor de Atunci...

Pe parcursul străzii, sunt trei locuri în care te poţi opri să priveşti cerul, strada deschizându-se ca să facă loc celor două miniaturi urbane: Piaţa Napoleon III şi Piaţa Quito.

Întâi... Piaţa Napoleon III.


Napoleon al III-lea îşi merită un astfel de loc pentru că a fost cu adevărat un prieten al românilor facilitând independenţa principatelor şi apoi unirea acestora; prieten cu Vasile Alecsandri şi apoi în bune relaţii cu Ion C. Brătianu şi cu Alexandru Ioan Cuza a jucat un mare rol în limpezirea apelor tulburi care ne înconjurau din toate părţile.

Istoricul Neagu Djuvara face o dezvăluire, citându-l pe Bălăceanu, în cartea O scurtă istorie a poporului român povestită celor tineri: "Bălăceanu cerea sfaturi în dreapta şi în stânga... merge s-o vadă pe "Madame Cornu", soţia unui pictor francez, fata unei foste cameriste a mamei împăratului - copilărise cu acesta, când erau în exil. Republicană fiind, Doamna Cornu s-a dus la Napoleon al III-lea şi i-a zis: «Maiestate, de ce nu-l propuneţi pe nepotul dumneavoastră Carol de Hohenzollern, care-i locotenent în armata prusacă?» Napoleon al III-lea a primit bine această idee... i-a plăcut foarte mult ideea de a propune o rudă a lui, şi l-a îndemnat pe Bălăceanu să ia legătura cu familia Hohenzollern şi cu cancelarul Prusiei, Bismarck. A venit apoi Ion Brătianu, şeful partidului liberal, şi de asemenea a insistat pe lângă familia Hohenzollern, care la început nu prea era dispusă să accepte propunerea". ..."De-acum istoria României intră într-o nouă fază" conchide istoricul Djuvara (sursă: Dezvăluiri: monarhia română, "năşită" de o familie de slujitori francezi - InPolitics, 14 decembrie 2017).

Paranteză: Din Piaţa Napoleon III am făcut câţiva paşi pe strada Londra, amintindu-mi că acolo se află unul dintre muzeele (cam puţine pentru oraşul acesta!) ce îţi stârnesc interesul prin originalitatea lui: "Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţilor vechi". Voi reveni asupra problemei muzeelor din Bucureşti, subiect de mare interes cultural-educativ, dar şi turistic.


Pe aceiaşi stradă vedem două construcţii cu valoare şi amprentă arhitecturală specifică acestui cartier, cea de la numărul 42 având şi o semnătură.


Dar mare atenţie, la numărul 44, un căţel foarte conştiincios nu este prietenos cu oameni care fotografiază!


Şi mai departe... Piaţa Quito!


În mijlocul pieţei se găseşte un Monument ca un omagiu adus de către Aeroclubul Regal al României în anul 1937 eroului aviaţiei române Mircea Zorileanu (1883-1919), "al doilea aviator brevetat din România".

Autorul lucrării Emil Ludovic Gove a gândit Monumentul pe un plan pătrat, vezi cei patru stâlpi din piatră sculptaţi cu basoreliefuri reprezentând ostaşi ai armatei române şi aripi de vulturi, aşezaţi pe un soclu zigurat de asemenea pe plan pătrat, stâlpii cu o concepţie arhitecturală "foarte ArtDeco" susţin un cadru din fier forjat, cadru pe ale cărui colţuri stau patru vulturi ce susţin globul pământesc sugerat prin meridiane şi ecuatorul, un brâu cu semnele celor douăsprezece zodii. Amplasat în mijlocul pieţei pe un covor verde are soarta ingrată de a fi văzut cel mai adesea din fuga maşinii.

Apoi mergând spre Piaţa Victoriei o să întâlnim intersecţia cu strada Arhitect Louis Blanc (arhitectului îi păstrez un loc aparte într-un editorial viitor, având în vedere importanţa sa în civilizarea Bucureştiului, alături de alţi arhitecţi francezi ca Albert Galleron, Paul Gottereau, Cassien Bernard sau Albert Ballu ale căror nume le regăsim pe străzi din Bucureşti).


Am fost întrebat de ce mi-am început "călătoria" cu strada Paris?

Sunt foarte legat de oraşul Paris, ca mulţi români de altfel, prin educaţia primită, prin cultura care m-a format în spiritul francez dominant în România înainte de a fi fost colonizată de sovietici. Alegerea aceasta e un răspuns "NU" la influenţa lor nefastă asupra poporului nostru, sau mai bine zis asupra acelora ţinuţi în necunoaştere şi îndepărtaţi de cultura adevărată.

Paradoxul a fost că această îndepărtare, impusă de politicul din acei ani, era chiar şi o îndepărtare de cultura rusă, de marea valoare a adevăratei culturi ruse.

Mi-am încheiat "hoinăreala"... prin Paris fără să-mi pot reaminti locul casei fratelui bunicii mele, casa în care de Paşti primeam un mic cozonac cu mac, dar şi cu gândul la plimbările cu bunica şi cu mama mea. Plimbările pe aceasta stradă cu parfum aristocratic-boieresc (aristocraţii noştri!) m-au hotărât să revin, să mă aşez la o măsuţă a cafenelei din colţul străzii spre Piaţa Dorobanţilor, să privesc desenul umbrelor lăsate de soarele de ora unu...


(Scris azi în... sfârşit de ianuarie şi început de februarie 2020)