Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Bucureştiul străzilor uitate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Hoinărind... cu Pamuk prin lumea străzilor


Octavian Neculai

10.02.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Încerc să adun amintiri, multe şi diferite, legate de dragostea mea (absolută!), ca şi cum în hoinăreala mea nu sunt singur, ci însoţit. De o imagine, imaginea dragostei.

Şi din amintirile, legate de locurile pe unde voi duce poveştile mele, să ridic, imaginar, un Muzeu, urmărind ideea Muzeului Inocenţei ridicat de Orhan Pamuk. L-aş numi Muzeul Întoarcerii Timpului...

Îmi reamintesc un fragment din cartea Muzeul Inocenţei de Orhan Pamuk, despre frământările lui de creator al unui muzeu dedicat iubirii pentru o femeie (Füsun), cum parcurge, prin obiectele expuse în muzeul cu obiecte reale, viaţa sa alături de iubire, dar totodată multe dintre aceste obiecte ne trimit către locuri ale oraşului Istanbul ce-şi căuta drumul către modernitate.

Obiectele, cu forma, mirosul momentului când au fost folosite, culoarea şi patina vremii, devin personaje, primesc viaţă. Încerc să deschid prin ceea ce voi scrie aici un drum similar. Cartierele prin care merg zilele astea sunt obiectele Muzeul Întoarcerii Timpului.

Am vizitat Muzeul Inocenţei din Istanbul înainte de a citi cartea, îndemnat de o foarte bună prietenă de-a dreptul fascinată de viaţa din roman, şi am simţit emoţia martorului târziu al unei iubiri adevărate şi puternice devenind personaj-părtaş după parcurgerea cărţii.

În fragmentul din finalul romanului se vorbeşte despre ezitări şi certitudini.
"... - Cei care vor vizita muzeul vor afla, într-o bună zi, povestea noastră şi vor simţi, de fapt, ce fel de om a fost Füsun, Orhan Bey, mi-a spus el.
Ne apucaserăm imediat de băut, iar acum îmi făcea mare plăcere să beau în tovărăşia lui.
- Privind toate aceste obiecte, luând la rând vitrinele şi cutiile, văzând cum am contemplat-o pe Füsun la mesele de seară vreme de opt ani şi cât eram de atent la mâna, la braţul, la zâmbetul, la unduirea părului ei, la felul în care-şi strivea ţigara în scrumieră, în care se încrunta ori zâmbea, la batistele, la agrafele, la pantofii ei, la lingura pe care-o ţinea în mână, la tot ceea ce o privea (nu i-am spus "dar n-aţi fost atent la cercei, Kemal Bey!"), vizitatorii vor simţi că dragostea înseamnă o deosebită atenţie, o mare afecţiune... V-aş ruga să încheiaţi cartea şi să consemnaţi, totodată, în ea că toate exponatele muzeului trebuie să fie scăldate într-o lumină blândă, care să se reverse din vitrine şi care să fie pe măsura atenţiei pe care le-am acordat-o eu. Privind obiectele, vizitatorii muzeului vor fi cuprinşi de preţuire faţă de dragostea dintre mine şi Füsun şi o vor asemui cu amintirile lor personale.
(...)
Proust scria că, după moartea mătuşii sale, obiectele din casa acesteia fuseseră vândute unui bordel şi că, ori de câte ori se ducea acolo şi-i vedea fotoliile şi mesele, simţea că lucrurile plângeau. Lucrurile plâng ori de câte ori hoinăresc prin muzee puhoaiele de duminică, Orhan Bey. În muzeul meu, obiectele vor rămâne, de fapt, mereu la ele acasă. Mă tem ca bogătaşii noştri inculţi şi nesiguri pe ei, confruntaţi cu moda muzeelor din Occident, să nu-şi dorească să deschidă muzee de artă modernă dotate cu restaurante.
(...)
Nu vă faceţi însă griji, n-am nici o îndoială că iubirea noastră va fi înţeleasă de oamenii viitorului.
(...)
(«Muzeele sunt făcute: 1. Nu pentru a fi vizitate, ci simţite şi trăite. 2. Colecţia este sufletul a ceea ce urmează să fie simţit. 3. Muzeele fără colecţii nu sunt muzee, ci simple locuri de expunere.») Ceea ce-l fascina pe Kemal Bey la casa respectivă, care fusese renovată în secolul al XIX-lea de către doi fraţi, luând forma unei clădiri renascentiste din secolul al XVI-lea, fiind apoi transformată, în secolul XX, în muzeu, ceea ce-l atrăgea la istoria ei şi la minunata colecţie pe care-o adăpostea era faptul că totul se alcătuia din obiectele banale, de zi cu zi, aflate în locuinţa proprietarilor (adică paturi, lămpi vechi, oglinzi din perioada renascentistă, oale şi tingiri).""[i]
 
Sunt străzi pe care le adun într-un pachet de amintiri şi gânduri, străzi pe care am fost şi-n fuga privirii, poate un colţ de privire, am memorat imagini rupte, firimituri de lumină şi întortocheri de umbră, poate că atingerea unei mâini reci de emoţie o asociez şi acum cu un detaliu: curbura unui ancadrament, fiori de avânt, ovalul feţei unei cariatide caraghioase, bucăţi de tencuială căzută, caprifoglio bătrân mai mult decât casele, când verde, când uscat, o perdea de mister peste poveştile caselor, console ale balcoanelor sau logiilor dezgolite de stucatură lăsând la vedere fierul înroşit de rugină...

Plecând de la amintirea unui colţ de stradă, unde o fantomă a unei case, îmbrăcată aproape complet în verde, ca o manta de magician, de la amintirea unei plimbări când soarele apunea sporindu-i misterul, de la emoţia unei plimbări plină de iubire şi de vorbe cu sens, cu gând frumos şi bun am ajuns la acest moment al "hoinărelii" şi iată-mă mângâind imaginile caselor şi străzilor ce sunt încă departe de acel colţ, însă încet, încet voi ajunge acolo.
Până atunci...

Mi-am început hoinăreala, cu o primă oprire, făcând câţiva paşi pe cele două străzi Haga şi Londra şi apoi trecând prin Piaţa Napoleon III căutând ceva.
Ce căutam? Căutam detalii ale caselor din căror sens să-mi fac micile mele istorii.

 
detaliu uşă intrare Piaţa Napoleon III / Haga 3
 
detaliu uşă intrare

Am beneficiat de câteva zile calde, pline de lumina soarelui şi aşa am reuşit să "hoinăresc" prin cartierul străzilor dintre Piaţa Victoriei şi Piaţa Dorobanţilor şi să-mi închei prima parte de plimbări prin aceste locuri. Voi reveni cu siguranţă peste câteva săptămâni.

Piaţa Dorobanţilor, porumbei la ora prânzului


Mese, oameni relaxaţi...

Dacă nu am găsit o stradă Istanbul, mă mulţumesc cu strada Ankara (fostă Aleea Vulpache).


O stradă scurtă cu case puţine, dar în schimb aglomerată cu maşini...

Voiam o dovadă a atenţiei cu care arhitecţii de atunci îşi desenau proiectele şi urmăreau punerea în operă, fără a neglija priceperea meşterilor constructori şi grija amândurora pentru detalii.

 
Ankara 6
 
 
Casa albă Ankara 4 şi poarta casei

Nu durează mult să parcurgi strada Ankara, aşa că, având soarele în ochi şi mintea plină de istorii născocite să-mi lungească drumul prin faţa amestecăturii de stiluri ale caselor, cu camera foto atârnată de gât, am dansat în sus şi-n jos să găsesc începutul unor istorii.

Strada se află în Parcelarea Filipescu. Alexandru Filipescu, proprietarul zonei, a tăiat străzile şi le-a dat numele celor din familia sa. Şi a împărţit terenul în peste 100 de parcele, aducând ca proprietari nume "grele" de oameni foarte bogaţi la acea vreme, 1913.

Arhitectura zonei este o amestecătură de stiluri, ceea ce o face să pară dezacordată. Această nepotrivire de stiluri îi dă stilul, în acelaşi fel cum găsim la foarte multe străzi din Bucureşti.

Mai este ceva curios: lipsa pe casele bătrâne a plăcuţelor cu numele arhitectului şi al constructorului, fie că ar fi un posibil monument istoric sau de arhitectură, fie că reprezintă un stil neo-românesc, art nouveau, maur, art deco, sau orice altceva. Această plăcuţă e un mod de clasare în timp.

Mi-am încetinit mersul, când pe o terasă, de sub un balcon cu o balustradă cu trafor desenat din pătrate legate între ele, a apărut un domn în vârstă, îmbrăcat foarte lejer cu un tricou cu mâneci lungi şi un pantalon, ambele colorate în aproape acelaşi maron închis, cu bretele ceva mai deschise la culoare şi care avea la gât, agăţată ca un mic tablou, o baveţică de un alb imaculat, pe care o purta cu mândria unui plastron din mătase. Mi-a fost jenă să-l fotografiez, dar mi-am făcut în minte din imaginea lui, un personaj de film. În mod sigur avea o istorie. Îl vedeam cu ani în urmă în costum gri cu cămaşă albă cu guler ascuţit, cravată cu dungi oblice vişinii şi negru, cu un ceas mare şi cu aceeaşi privire cenuşie, probabil mult mai tăioasă; o fi fost funcţionar important într-o instituţie de stat, poate la un minister sau la o ambasadă şi înainte şi după '89. M-a urmărit cu privirea, aşa am simţit, multă vreme.

I-am făcut această descriere pentru că mi s-a părut foarte de acolo, din povestea cartierului din perioada 1960-1989, ieşit din actual, dar făcând posibilă o structurare socială a locului.

Se poate observa că cei care populează terasele aşezaţi la măsuţele albe, "şic", reprezintă o lume de o clasă ce poate, poate, va duce către o altă calitate socială.
Sper!


Oare vorbesc despre iubire?

După plimbările cu şoapte şi amintiri despre poezia iubirii, azi, când aproape o să închei acest al doilea episod al "hoinărelilor" mele, ninge.

A început cu fulgi mari şi după câteva zeci de minute s-a liniştit, şi când fulguieşte, când ninge cu fulgi micuţi, în timp ce eu scriu despre zilele de primăvară în plină iarnă.

(Azi vineri şapte Februarie două mii două zeci...)


[i] Muzeul Inocenţei, Orhan Pamuk, Polirom, trad. Luminiţa Munteanu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer