Nopţile cu plimbări lungi

Am înţeles şi am primit deschis sugestia de a localiza aceste "hoinăreli" pentru a se înţelege mai bine locurile la care mă refer.

Străzile Nopţilor mele, în acei ani când eram tineri şi speram că vom putea învinge comunismul cu ştiinţa a tot ce învăţasem pentru că "ei" erau analfabeţi, inculţi şi în plus "capitalismul" va învinge în scurt timp, deşi aparent nu se întâmpla nimic. Era "nasol" pentru că lumii întregi nu-i păsa de noi, iar vocile care ridicau tonul fie dispăreau, fie erau gonite, fie erau înăbuşite.

Erau puţini oameni cu care puteai vorbi fără frica că o să te "toarne" la securitate. În general dacă nu-l cunoşteai bine pe cel cu care vorbeai era de preferat să ocoleşti subiectele de nemulţumire. Nu am fost un erou şi prin urmare nu pot şi nu vreau să spun poveşti despre cât am fost de "dizident". Eram un dizident interiorizat.

Prietenii cu care hoinăream nopţile, cu prioritate cele de primăvară sau cele de toamnă, nopţi frumoase parcurgând cu pasul mic acele bulevarde fără să ne deranjeze zgomotul tramvaielor sau autobuzelor "Skoda".

Era o anumită lume care se plimba la acele ore târzii, după nouă-zece seara sau chiar, uneori, după miezul nopţii.

Anii aceia au fost anii muzicii rock, anii când ascultam aproape fără oprire Led Zeppelin, Pink Floyd, Deep Purple, Queen, Rolling Stones, Joe Cocker, ca să îi menţionez în special pe preferaţii mei. As adăuga Sfinx, şi Dan Andrei Aldea (1950 - 2020), cel care în anii '70 a avut o lungă colaborare cu teatrul Bulandra.

Cu prietenul meu Dan Jitianu, uneori, după ce terminam "lucrul" la Liviu Ciulei acasă - locuia pe strada Tudor Arghezi -, făceam traseul Piaţa Universităţii - Piaţa Victoriei şi înapoi, schimbând multe vorbe, în mare parte despre teatru sau despre geometria caselor, despre efemeritatea arhitecturii pe scena teatrului, despre Frumuseţea şi fascinaţia acestei lumi pasagere, mult mai pasagere decât viaţa, în aparenţă şi în nemiloasă uitare.

Erau nopţi calde, sau fierbinţi adesea, şi pereţii caselor de la bulevarde sau cei de pe Calea Victoriei ne protejau şi ne inspirau; pentru că nu ne umplusem de rănile de mai târziu ale răului din jur, cu toate că răul făcea parte din schimburile de idei.

În Piaţa Kogălniceanu şi pe Bulevardul Kogălniceanu, atunci Gheorghiu-Dej (6 Martie), ieşind de la teatrul Bulandra, mă frământam în ce parte să merg: să las proiectele de arhitectura sau să las scenografia? Era o problemă de cât timp disponibil aveam la depoziţie.

Au venit însă "Tezele din iulie 1971" ale lui Ceauşescu care mi-au spulberat şi îndoielile şi speranţele, şi totul a îngheţat. Falsa liberalizare din anii '65-'70 se încheiase.

Aşa că am "îngheţat" şi eu, am continuat programul prelungit, după orele de program la institutul unde eram angajat am colaborat cu Ciulei şi Jitianu, perfecţionându-mă şi învăţând arta scenei prin prisma arhitecturii, conform obiectivului meu.

Dar şi oraşul părea îngheţat în inerţie. Erau anii în care "pământul era plat " şi mai uşor de îngrădit cu sârma ghimpată a tiraniei.

Şi totuşi: ANII ACEIA AU FOST ANII MUZICII ROCK, ANII CÂND ASCULTAM APROAPE FĂRĂ OPRIRE LED ZEPPELIN, PINK FLOYD, DEEP PURPLE, QUEEN, ROLLING STONES, JOE COCKER, SFINX ŞI DAN ANDREI ALDEA.

În anii studenţiei, anii '60 şi apoi după '70 până la începutul anilor '80, mergeam mult pe jos, cel puţin două seri pe săptămână făceam plimbări. De la Piaţa Universităţii sau Piaţa Kogălniceanu până la Piaţa Victoriei, pe Bulevardul Magheru, Bulevardul Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu) şi retur, fie pe Calea Victoriei, fie pe străzile "laterale": strada Paris, Piaţa Dorobanţilor, Calea Dorobanţi, Bulevardul Dacia, strada Icoanei, strada Schitul Darvari, strada Masaryk (fostă Iulius Fucik), sau alte dăţi din Piaţa Victoriei, cu drumul de întoarcere pe la Piaţa Matache, Berzei şi apoi Bulevardul Kogălniceanu (se numea 6 Martie şi apoi Gheorghiu-Dej) unde locuiam. Un bloc plin de personalităţi ca Doamna Clody Berthola, Doamna Ecaterina Oproiu, Lucian Pintilie, arhitecta Ileana Tureanu, economistul Costin Murgescu.

Seara, noaptea târziu, străzile fiind aproape goale, maşini puţine, oamenii ascunşi sau pregătiţi de somn, oraşul îmi dădea sentimentul că este numai al meu şi că tăcerea lăsa să se audă doar paşii mei.

Aceste plimbări erau prilej de discuţii despre cărţi citite, despre film, despre teatru şi nu în ultimul rând despre arhitectură şi visele noastre.

Mi-am amintit de aceste plimbări, într-una din zile ascultându-l pe Sting vorbind şi cântând, într-o emisiune TV, despre Moarte, de prezenţa morţii în versurile şi acordurile muzicii sale: "Every day another miracle - Only death will tear us apart - To sacrifice a life for yours - I'd be the blood of the Lazarus heart - The blood of the Lazarus heart".

Azi mă întorc pe Bulevardul Magheru şi mă uit cu tristeţe la Blocul Scala de la parterul căruia au dispărut Cinematograful Scala şi Librăria Magheru, şi-mi mai amintesc că acolo unde s-au construit blocurile Eva şi ONT era o clădire ciudată, dar care dădea culoare bulevardului, era un loc în Bucureşti, anume Muzeul Simu.


Merită un comentariu aparte această clădire, demolată în anii '60, ridicată de Anastase Simu, academicianul primul colecţionar român de artă. Muzeul Simu (inaugurat în 1910 cu douăzeci şi doi de ani înaintea Sălii Dalles) urmărea "a forma caracterele cetăţenilor români prin cultivarea şi educarea lor sufletească". ^[i]

"Ceea ce n'au făcut alţii mai bogaţi de cît d-sa, ceea ce n'a făcut nici chiar statul, cu toate mijloacele sale mari, cu toate îndemnurile ce nu i-au lipsit - s-a învrednicit să facă un singur om, un bărbat care şi-a ales ca ideal cultul frumosului şi care nu s'a mulţumit a face teorii estetice..."^[ii]

Ce mai este de spus? Iubeam oraşul cu străzile lui, iubeam aerul şi imaginile pe care le curăţam, cum fac şi astăzi, ca să ajung la Frumuseţea ascunsă în spatele murdăriei şi neglijenţei noastre.

(patrusprezece februarie două mii douăzeci)

---