În drum spre liceu (I) - Strada Boteanu

"Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat când, deodată, ascultând Concertul no. 3 pentru pian de Prokofiev cu Olli Mustonen şi cu Orchestra Finnish Radio SO dirijată de Hannu Litu, am simţit că gândul mă poartă către locurile pe unde treceam în drum spre liceu..."

Eram nehotărât asupra locului unde urma să "umblu" săptămâna asta. Mă gândeam să ascult pentru inspiraţie Baltic Sea Philarmonic, al cărei dirijor Kristian Jarv îmi dă sentimentul că sunt o pasăre liberă, dar deodată mi-am amintit de muzicianul George Bălan, cu ale lui seri de muzică din aula Conservatorului, şi de audiţiile cu Şostakovici şi Prokofiev. Iar de la concertul de pian al acestuia din urmă, am ajuns cu gândul la locuri ale adolescenţei. Altfel, ascult rar Prokofiev pentru că trebuie să am o stare specială, de preferat când am în minte cerul senin.

Locuiam pe strada Boteanu într-un mic complex format din trei blocuri (aflat acum într-o stare neplăcută, ca multe alte blocuri de locuit din Bucureşti) foarte interesant gândit arhitectural-urbanistic pe un teren chiar la începutul curburii acestei străzii ce leagă Piaţa Revoluţiei cu strada C.A. Rosetti.

La intrarea dinspre Piaţa Revoluţiei vezi două clădiri în dialog: în stânga Corpul de intrare in Biblioteca Universitară, în dreapta clădirea Uniunii Arhitecţilor.^[i]


Acolo, pe strada Boteanu la numărul 3 în blocul din mijloc, într-un apartament de la etajul cinci unde locuiam, ascultam în fiecare noapte în care bruiajul nu făcea imposibilă legătura, Voice of America Jazz in Tangier^[ii], unde aşteptam cu nerăbdare să aud cunoscuta voce a lui Willis Conover^[iii].


Descopeream astfel jazzul, de fapt redescopeream pentru că avusesem două discuri cu Glenn Miller pe care le ascultasem în neştire, aşa cum ascultasem mai apoi la un magnetofon de fabricaţie proprie muzica adusă pe benzi de un prieten al fratelui mamei mele, un Domn inginer de origine germană din familia Otto Gagel, un fabricant de pâine gonit de comunişti ("În anul 1866, an în care Carol I a fost proclamat domnitor, pentru meseria celor care fabricau pâinea era folosit atât termenul de "pitar", cât şi cel de "brutar". George Costescu, în Bucureştii vechiului regat (Editura "Universul" - 1944), ne vorbeşte despre aceştia... Cam în aceiaşi vreme se arătase şi celelalte două brutării nemţeşti sau franzelării şi anume: a lui Alois Müller din Radu-Vodă şi a lui Otto Gagel care a început într'o casă veche de pe strada Doamnei, s'a strămutat apoi în alta de la Schitul Maicilor şi în cele din urmă pe strada Puţului cu apă rece din mahalaua Isvorului unde a durat acea fabrică mare ce lucrează şi azi.")^[v].

Pomenindu-i numele într-o convorbire telefonică, vărul meu mi-a amintit de trenuleţele de jucărie pe care le avea acest Domn şi cum ne-a bucurat copilăria vederea lor.

Azi trec pe strada Boteanu, strada care, chiar dacă se află în centrul Bucureştiului, pare o "străduţă" uitată, un mic segment de arc de cerc.


O stradă sufocată de maşini, un spaţiu de parcare, străjuită în sensul de mers dinspre Piaţa Revoluţiei spre C.A. Rosetti de acelaşi gard, pe mai bine de jumătate din lungimea acesteia, care pare că ascunde în spatele lui "ceva".


În vremea copilăriei mele acest gard era margine a terenului nostru de fotbal, şi nu de puţine ori fotbalul ne-a adus în conflict cu parohul bisericii Boteanu, un bărbat corpolent cu o barbă neagră şi cu sprâncene care ascundeau o privire autoritară. Îmi amintesc cu plăcere glasul lui de bas profund şi puternic, cât şi slujbele de duminică în care cânta împreună cu corul bărbătesc. Tradiţia corurilor bărbăteşti pleacă din anul 1934, iar corurile s-au bucurat de a avea în componenţă artişti ai Filarmonicii, Operei şi Operetei Române. Erau momente de mare calitate muzicală, sunete de care peste ani mi le amintesc de fiecare dată când ajung în faţa bisericii acesteia.

Biserica Boteanu poartă numele Boteanu-Ienii în urma dispariţiei Bisericii Ienii, demolată voit, după cutremurul din 1977, printre primele semnale ale planurilor de sistematizare ale "comunismului victorios", ca urmare s-au unit cele două hramuri: al bisericii Brad-Boteanu cu cel al bisericii Ienii.


Lângă biserică este o casă mare şi tare frumoasă, casă cu arhitectură de influenţă franceză, un neoclasic sobru, reţinut şi cu proporţii foarte bine controlate. Cei care locuiesc în prezent în această casă i-au dat prin culoarea deschisă un aer optimist, au scos-o din misterul întunecat în care fusese în trecut. Îmi amintesc că dimineţile când plecam la şcoala primară (Şcoala Clemenţa, de pe strada C.A. Rosetti) în faţa acestei case (gri şi posomorâtă) oprea o maşină mare, neagră. Trebuie să fi fost o "Volga", maşina sovietică copiată după Opel (se spunea atunci că ruşii furaseră fabrica Opel cu totul din Germania şi o mutaseră în URSS, probabil cu tot cu inginerii şi muncitorii nemţi). Din curtea casei ieşea un domn în vârstă, mergând încet, ajutat de un domn mai tânăr care-i deschidea portiera maşinii şi îl ajuta să se urce şi apoi cu respect, poate şi cu umilinţă, închidea portiera şi ocolind maşina se urca pe locul din spatele şoferului. Cele două personaje erau academicianul I.C. Parhon şi academicianul Ştefan Milcu (ginerele său), doi mari savanţi, cu mari realizări, de necontestat, în crearea şcolii româneşti de endocrinologie.

Pentru mine copil era un spectacol ca un ritual, căci la vremea respectivă nu ştiam mare lucru despre acele două personaje, dar am reţinut atmosfera de respect care-i învăluia pe cei doi, dincolo de cea ce îi lega pe tărâm ştiinţific sau personal.


Când ajungi la numărul 8 şi traversezi strada C.A. Rosetti în lungul străzii Nicolae Golescu se vede faţada din spate a Ateneului Român.

Aici, în drumul către liceu, de multe ori câţiva colegi şi prieteni ne dădeam întâlnire ca să mergem împreună. Aici şi în intersecţia străzilor George Enescu cu Mendeleev unde ne întâlneam s-a format în fapt grupul nostru.

Despre acestea voi scrie însă în partea a doua săptămâna viitoare.


(azi douăzeci şi doi februarie douămii douăzeci)

---