În drum spre liceu (II) - Strada Nicolae Golescu

Zilele din săptămâna aceasta, dinainte de prima zi de primăvară, sunt zile cu nori de vreme rea atât în mintea mea cât şi în lumea ce mă înconjoară. Asta ne mai lipsea: coronavirusul cu toate nenorocirile care le poate aduce, începând cu atacul organismului uman şi isteria produsă de panica din necunoaştere!

Încerc să mă calmez şi să scriu în continuare...

În drumul spre "liceu", mergând sau de cele mai multe ori alergând, singur sau cu prietenii mei, treceam prin spatele Ateneului Român, unde încă din anii şcolii primare mama mea mă lua în fiecare săptămână la concertele Filarmonicii din Bucureşti.
Am avut privilegiul şi bucuria să-i văd dirijând pe George Georgescu şi Constantin Silvestri, să- i ascult pe David Oistrach şi Yehudi Menuhin, cu ocazia primului Festival George Enescu (1958). Nu am cum să uit, pentru că este de neuitat Concertul pentru două viori şi orchestră de Bach în interpretarea celor doi.


În acei ani în drum spre liceu o vedeam des pe cea care avea să devină una dintre marile prezenţe ale teatrului românesc - Valeria Seciu, care dacă nu mă înşel locuia pe strada Nicolae Golescu. Această "îndrăgostire" a durat cam un an, după care am fost luat de "valurile vieţii", dar am urmărit-o ca spectator toţi anii ce au urmat.

Ne-am reîntâlnit după mult timp în două momente frumoase: în 1995 pentru ideea de a reloca Teatrul Levant, idee care însă nu s-a închegat, şi apoi după alţi cinci ani la Teatrul Bulandra unde, în regia lui Liviu Ciulei, a jucat Gertrude în Hamlet de William Shakespeare, spectacol la care am semnat scenografia, şi tot la Bulandra în 2008 când a jucat Gloucester în Lear(a) de William Shakespeare, regia Andrei Şerban. Am rămas acelaşi admirator al acestei mari actriţe, totodată şi un om minunat.


Câţiva paşi mai înainte pe strada Nicolae Golescu este o clădire, aşezată la intersecţia cu strada Episcopiei, care şi-a recăpătat numele de "Jockey Club Român", deşi numai parţial, căci distinsul Club îşi împarte acum spaţiul cu un restaurant La Mama.

Chiar dacă nu este aici locul să dezvolt, pentru moment, acest subiect atât de sensibil al sorţii cailor în România şi a performanţelor lor, trebuie, este obligatoriu, să mă opresc pentru a scrie pe scurt despre acest Club care, împreună cu alte societăţi de calibru internaţional, a legat în mod natural România de valorile europene.

"Jockey Club a luat fiinţă în 1875, la iniţiativa unui diplomat britanic şi sub patronajul Regelui Carol I. Încurajarea creşterii cailor de rasă a fost principala raţiune de a fi a elitistului club...
Pe un loc pierdut la cărţi de un împătimit al jocului, arhitectul G.M. Cantacuzino a ridicat o construcţie graţioasă pe două nivele, în acord cu ambianţa locului - în preajma Ateneului Român...
Viaţa clubului prospera datorită cailor şi curselor de alergări de pe hipodromul de galop de la Băneasa. Construit de alt arhitect de seamă al ţării, Ion Berindei, în 1906, hipodromul a însemnat valorificarea inteligentă a unui potenţial azi pierdut...
În 1946, gărzile patriotice ale lui Petru Groza au vandalizat sediul; peste 15 ani, hipodromul a fost dărâmat, cu toate instalaţiile lui; clădirea din strada Episcopiei a devenit restaurantul Butoiul, apoi gazdă a Uniunii arhitecţilor şi, în sfârşit, un rentabil magazin de circuit închis, Comturist, pentru protipendada comunistă." (Jockey Club, o marcă de excelenţă - Georgeta Filitti, 15 iulie 2016 - Ziarul Metropolis)

În perioada în care în această clădire se afla sediul Uniunii Arhitecţilor din România am participat la câteva seri de jazz între arhitecţi, făcând planuri pentru înfiinţarea unui club de jazz, plan care din păcate a eşuat. Arhitectul Profesor Mac Popescu a înfiinţat în schimb Club A şi aşa muzica, inclusiv cea de jazz, şi-a găsit un loc.


Ajungem la intersecţia străzii George Enescu cu strada Mendeleev, un alt loc de adunare a grupului nostru de liceeni "savişti". Acolo ne grupăm de multe ori, cinci din grupul celor şapte de la "B", şi dezbăteam fie cele legate de rezolvarea unor probleme de şcoală, fie despre cluburile sportive la care vroiam să mergem, fie despre cărţile citite, fie despre muzica ascultată "ilegal" la vreun post de radio interzis, fie despre pregătirea unei petreceri (un "ceai" se spunea la acea vreme)

şi aşa încet treceam pe lângă Biserica Albă,


traversam Calea Victoriei şi intrăm pe strada general Henri Matthias Berthelot.

La aceasta intersecţie s-a aflat unul dintre primele teatre bucureştene, Teatrul de la Cişmeaua Roşie, construit în 1813, numit şi Teatrul Domniţei Ralu. Încă de la începuturile sale teatrul bucureştean a avut de întâmpinat probleme! Domniţa Ralu era fata cea mică a domnitorului Caragea, cel rămas în istorie prin asocierea cu "Ciuma lui Caragea", deşi de numele fanariotului domnitor se leagă printre altele şi înfiinţarea Şcolii Naţionale Sfântul Sava sau a unui spital, dar acestea nu au şters renumele său. Teatrul a fost închis în 1820 după fuga domnitorului Caragea, domniţa Ralu părăsind şi ea Ţara Românească, şi a ars în 1825.

În cartea sa Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon scrie în capitolul Teatrul în Ţara Românească:
"De va fi existat teatru în ţara noastră înainte de Caragea, nu ştim, istoria nu ne spune nimic; chiar tradiţiunile populare nu ne arată decât venirea unor escamatori arabi şi turci, care scoteau panglice din guri, înfigeau ace prin muşchii mâinilor, vărsau mei pe nas şi scoteau din cap o mulţime de căciuli.

În timpul lui Caragea veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă şi clădi un teatru de scânduri în curtea banului Manolache Brâncoveanul. Acest teatru optic ţinu câtva timp, iar mai în urmă domniţa Ralu clădi la Cişmeaua Roşie o sală de bal, în care se adunau boierii şi cucoanele de petreceau nopţile cele lungi ale iernii."

Teatrul avea o sală principală, cu loje îmbrăcate în ţesături de postav (roşu) pentru boieri şi o lojă pentru domnitor, dar şi câteva cămăruţe în care se serveau băuturi răcoritoare, rachiuri sau dulceţuri şi una pentru slugile boiereşti. Pe scena Teatrului jucau actori amatori, se spune că a jucat şi domniţa Ralu, iar câţiva ani au venit şi trupe de la Viena (care jucau bineînţeles în limba germană).

Mergând spre intersecţia cu strada Lutherană ne apropiem de Catedrala Sfântul Iosif, dominată, copleşitor, de mult comentata Catedral Plaza, clădire despre care, în ultima vreme, nu se mai vorbeşte, dar la care se aşteaptă punerea în aplicare a deciziei tribunalului şi anume "tăierea" mai multor niveluri. Ar fi o premieră europeană ca într-o zonă centrală, aglomerată să se facă o astfel de "operaţie". Nu mai contează cine are dreptate sau nu. Întrebarea care se pune este dacă va folosi oraşului, aşa cum te întrebi dacă a folosit construirea acestei clădiri ieşită din proporţiile zonei centrale.



Câteva vorbe şi despre Catedrala Sfântu Iosif: în anul 1875, în septembrie, are loc ceremonia de aşezare a pietrei de temelie a Catedralei, ca apoi, în februarie 1884, să aibă loc ceremonia de inaugurare şi consacrare a Catedralei, în prezenţa multor personalităţi inclusiv ai Casei Regale. Catedrala este construită după proiectul arhitectului vienez dr. Fredrich von Schmidt. (sursa: Albumul Catedrala Sfântul Iosif, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2009)

După câţiva paşi ne apropiem, pe strada General Henri Mathias Berthelot (fostă strada Fântânii, fostă strada Dr. Karl Lueger) apoi de intrarea la Colegiul Naţional "Sfântul Sava" (al cărui nume a fost schimbat între anii 1948-1990 în Liceul "Nicolae Bălcescu"). Colegiul Naţional "Sfântul Sava" a fost fondat în anul 1694, iniţial având lăcaşul în clădirile Mânăstirii Sfântul Sava, iar "în anul 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza divizează Colegiul Sfântul Sava în Universitatea din Bucureşti şi prezentul colegiu". (sursă: Wikipedia).


Spre clădirea Colegiului cobori din strada general Henri Mathias Berthelot prin Intrarea Sfântul Sava trecând pe lângă o clădire curat restaurată, unde în anii mei de liceu era celebrul, pentru elevii liceului, dar şi pentru profesorii de atunci, restaurant Lipova, loc de multe şi "nâzdrăvane" întâmplări, unele stropite cu "parfum" de alcool. Prin anii '70 acest restaurant, ochiul dracului, a fost desfiinţat!


Trebuie să subliniez că eram atât de mândru când am fost admis la liceu, atunci "Nicolae Bălcescu", că aş fi împărtăşit cui se nimerea bucuria că am devenit elevul acestui mare şi renumit liceu!

După ce am fost admis am trecut peste tristeţea momentului de la examenul oral de limba română şi incidentul neplăcut (care mi-a provocat şi o mică criză de ciudă!) când am uitat complet, mi s-au şters din minte versurile aşa-zisului poem Silvester Andrei salvează abatajul de A. Toma ("Cine şi-a făcut studiile liceale prin 1950 a avut ocazia să înveţe despre poezia lui A. Toma, unul din cei mai înverşunaţi proletcultişti ai poeziei româneşti... A. Toma a deschis larg porţile realismului socialist în literatura română, dispunând de toată autoritatea partidului comunist pentru a îndruma tinerii scriitori spre noua linie literară, venită de la Moscova. Tot el a fost câinele credincios care turna la securitate orice formă literară care se abătea de la doctrina partidului" din articolul scris de Ion Ionescu Bucovu, 6 martie 2014 în Luceafărul) fiind la un pas de a rata admiterea, dar norocul a fost că profesorii din comisie aveau "vederi burgheze" şi au trecut peste momentul idiot cu obligaţia de a învăţa ca un papagal tâmpenii de acel gen. Sper ca astfel de timpuri să nu se mai repete.

Au fost ani frumoşi pentru că am avut şansa să mai fie la catedră profesori adevăraţi, neatinşi de viruşii vremurilor oribile, profesori care împrăştiau peste noi dragostea cunoaşterii (Bărbătescu, Dabija, Georgescu "Câţu", Anghel, Netea, Tilică şi mulţi alţii).

Din grupul celor şapte: Radu Aricesu, Piţi Zamfirescu, Ionică Stănciulescu, Ovidiu Băncilă, Cornel Bârsan, Hary Coman şi cu mine, cărora ni s-au alăturat şi Vasile Velicu, Mişa Ciulcov, Dincov şi Gavriliţă nu am mai rămas decât Vasile, Mişa, Ionică, Dincov şi Gavriliţă, restul au plecat acolo sus şi ne transmit mesaje numai de noi auzite.

Dar trec cu mare bucurie şi plăcere pe lângă intrarea Sfântul Sava pentru că paşii amintirilor mă duc către momentele frumoase, pe care noi am ştiut să le umplem de lumină chiar dacă "cineva" tot încerca să facă întuneric.

Pe acolo au trecut copii, tineri care au ajuns oameni importanţi pentru această ţară, aşa cum au fost marii oameni, înaintaşii noştri.


(Începută pe douăzeci şi opt februarie terminată azi unu martie 2020)