Prima alergie din viaţa mea, pentru care lipseam de la şcoală ca să merg la controale. Învăţam pe holurile spitalului la istorie şi aşteptam de fiecare dată o părere, un verdict oficial. Nu a venit niciodată.
Zeci de ore petrecute în fugă. Fugi la autobuz, fugi la şcoală, fugi la conducere, fugi la bibliotecă. Apă şi covrigi mâncaţi în fugă, căştile mereu în urechi, mereu singură şi mereu pe drumuri.
O permanentă stare de grabă, de neajuns şi o presiune continuă. Permanentul Te axezi pe ce nu trebuie, concentrează-te pe învăţat. Însoţit de exemplele din viaţa fiecăruia, cu alţi oameni care au vrut să fie Napoléon Bonaparte şi nu au reuşit, de altfel, cu alte avertizări ale inevitabilului meu eşec.
Şi am avut parte şi de eşec. De mai multe ori. Nu am trecut mai departe la olimpiadă: s-a zis cu naţionala mea. După luni de sperat şi sute de mesaje, totul a amuţit între mine şi... mă rog. Nu mi-a zis niciodată că mă iubeşte, deşi le-a zis tuturor cât de mult o făcea. Aşa o fi fost. Sau nu, de vreme ce a reuşit să mă înlocuiască rapid după ce am rupt legătura. Am picat încă un examen în ianuarie şi am tot luat pastile, zilnic, pentru alergia mea minunată.
Dar am muncit mai departe. Am muncit la revistele mele, le-am coordonat cu pasiunea lui Eminescu când îşi scria versurile. Şi am dublat tristeţea lui Bacovia în poeziile mele, tot mai rare şi tot mai autodistrugătoare. M-am ascuns în sala de teatru în weekend-uri şi am devorat fiecare spectacol.
Am luat permisul. Am luat locul doi la naţională la un concurs de literatură. Am organizat un TEDx la 18 ani cu una dintre cele mai tinere echipe din ţară, într-un oraş unde nu ne-ar fi dat nimeni şanse. Una dintre cele mai ciudate zile de naştere, cu lacrimi şi frustrări acumulate, dar am văzut o stea căzătoare, privind de pe un câmp cerul, fără să ne ştie nimeni. Primăvara a mai fost şi despre... Bucureşti, premiere, poză cu unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut vreodată şi cu ministra, flori şi o sinceră fericire.
Am absolvit liceul şi m-am simţit ca făcând parte dintr-un soi de basm, privindu-mă cum merg pe tocuri şi-mi ţin cu grijă toca pe cap. Recunoştinţă, fericirea că-mi văd prietenii pe aceeaşi scenă sau prin public. Habar nu aveam ce o să fac cu viaţa mea, glumeam că sunt viitorul preşedinte. Nopţi întregi gândindu-mă la percepţia asupra femeii din perspectiva operelor pentru BAC, SaP, SiP, SeP, SoP şi toate Constituţiile României. Vară de-a binelea şi eu mă scurgeam în hamac cu toate materialele în braţe. Nori pufoşi care-mi fac cu ochiul şi care mă întreabă dacă sunt unde vreau să fiu. Normal că nu sunt.
Am citit greşit o cerinţă la BAC, frustrare şi lacrimi că nu o să mai fie 10 acum. Nişte cunoscuţi au murit în aceeaşi zi. Nu am mai plâns. Cu o săptămână înainte de afişarea rezultatelor, un şofer neatent aproape-mi face zob maşina, mă face zob, ne face zob. Sunt doar eu cu tata, eu conduc. În milisecunda care desparte viaţa de moarte, trag de volan şi mă feresc, ne feresc, de ceea ce ar fi fost un accident rutier cumplit, unul printre multe altele din lumea asta, dar poate unicul nostru accident, după care nu ştiu dacă ar mai fi existat ceva. Dar trăim toţi, a fost doar un era-cât-pe-ce şi o sperietură puternică. Vin notele, am luat BAC-ul, nu cu un 10 perfect, dar aproape. Intru la facultate, nu ştiu dacă e cea mai bună decizie pentru mine, dar încerc oricium.
Plec la mare pentru prima dată. Prietenii mei sunt şi ei cu mine, suntem doar noi şi marea şi e incredibil. Un cer cules şi adus pe pământ. Summer Well cu muzica mea preferată, chef de viaţă şi foame de vară.
Zbor pentru prima dată cu avionul. Singură. Zile lungi, călduroase şi cochete în sudul Franţei. Marea, munţii şi străduţele franceze se întrec în numărul de admiratori pe care îl au zilnic. Mă simt prima dată după mult timp, mai liniştită, chiar dacă sunt doar eu cu mine. În secret, mintea îmi fuge către cineva care s-a dezis de mine acum mult timp.
M-am întors în ţară. Am călătorit singură Bucureşti-acasă-Cluj-acasă-Sibiu. Am fost voluntară în unul dintre cele mai dragi proiecte din care am făcut parte. Teama că nu o să-mi fac prieteni, dar am reuşit, cu unii încă păstrez legătura. Am mers în Braşov şi m-am întors acasă în prima zi de şcoală la vechiul meu liceu. Toate-s noi şi toate-s vechi, dar e un sentiment ciudat, de next level, dar şi de fericire şi de nostalgie.
Toamna mi-a adus urcat pe munţi şi mutat la Cluj, început facultatea având alături majoritatea oamenilor mei cei mai dragi, treburi de oameni mari, cursuri, o mulţime de studenţi care nu dorm niciodată, petreceri, organizaţii şi proiecte. Mesaje zilnice şi multe zâmbete chiar dacă nu suntem aproape fizic, am învăţat să iubesc oricum. M-am întors la tine câteva zile, un soi de dar pentru aniversarea ta, după care te-ai asigurat că-mi faci cadoul de Crăciun în avans: o vizită-surpriză, plimbări lungi şi târzii, pleci şi rămân singură iar. Doar că de acum tu şi eu suntem noi.
Nu cel mai grozav Crăciun, dar unul în care nu am fost chiar singură cu toată suferinţa mea şi în care mi-am zis că ăsta trebuie să fie ultimul din pachetul de Crăciunuri aiurea. De revelion îmi revăd o parte din prieteni adunaţi de peste tot, într-o petrecere improvizată. Mă uit la fiecare şi-mi dau seama că ultimul an a fost cu de toate, un fel de provocare cu noi înşine. Îmi dau seama că-n 2019 m-am recâştigat, sau cel puţin am câştigat procesul cu mine însămi - voi fi mai bine şi pentru prima dată după mult timp, sunt optimistă, aşa că la 00:00 îmi pun o dorinţă: 2020.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)