Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Sticla cu cerneală

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Păsări la dans


Ana-Maria Androne-Bouman

06.02.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aşa deci. Asta fac oamenii când sunt în plină criză a vârstei de mijloc. Uite, eu m-am apucat de dans. Îmi rămăsese un rest de energie neconsumată de la saltul cu paraşuta şi, cu un penultim zvâc tineresc, m-am înscris la un curs de dans modern. Nu a fost uşor să îl găsesc, mai ales că eu nu doream nici dansuri populare, nici de societate, nici salsa, nici tango. Am scris pe site-ul care oferea lecţii de dans şi promitea un corp plin de energie şi am întrebat care e graniţa plusului din 16+, aşa cum scria la categoria vârstă. Că eu am mult plus. Dar şi puls, încă. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi-am înfrânt impulsul de a decide că e o firmă de amatori care fac în realitate altceva decât scrie pe site. Am încercat să trec şi peste impulsul de a renunţa, lucru mult mai ispititor. Nu-i nimic, o să îmi continui existenţa cu fundul atârnând ca două cozi de frac, ce dacă? Cine se mai apucă de dans la 40 de ani? Probabil de aceea nici nu îmi răspund la întrebare. Şi oricum, cât să ţină şi midlife crisis-ul acesta? Doar nu va dura o veşnicie. Când ego-ul meu mă convingea ce prostie eram pe cale să fac dorind să mă apuc de dans la vârsta aceasta, îmi răspund cei de pe site. Cursurile încep sâmbătă şi mai au locuri. Ce fac acum? Nu mă aşteptam la asta, deja mă plimbam pe aleea renunţărilor, acum să mă întorc? Dacă râd de mine ceilalţi cursanţi? Dacă sunt lider de vârstă şi o să mă întrebe dacă le fac şi lor nişte prăjituri? Mai e loc şi de mine în lumea oamenilor tineri? Printre hobby-urile oamenilor tineri? Printre corpurile tari ale oamenilor tineri? Şi cu copiii ce fac? De casă când mai am timp să mă ocup? De lecţiile Copilului Mare? Sigur o să mă simt vinovată. Şi mai vinovată. Cea mai vinovată.

Sâmbătă la ora trei urcam temătoare scările magazinului semi-părăsit Cocor. Am trecut printre manechine cu pălării şi paltoane de cooperativă, am privit din capul treptelor rulante amploarea zeiască a rochiilor lui Cătălin Botezatu, ascunse de ochii lumii la etajul unu al unui magazin mort. La etajul patru mă aştepta tinereţea mea, blocată în inerţie. Îmi plăcuse mult să dansez, făcusem balet până s-a îmbolnăvit profesoara, dansasem cu orice ocazie. Apoi m-a luat viaţa de mână şi m-a pus să alerg, cronometrându-mă sever ca la un concurs în curtea şcolii. Mi-a spus că nu mai e timp de dans, sunt altele care trebuie făcute.

Grupul e mixt. Nu se uită nimeni ciudat la mine şi nu ies în evidenţă. Ca întotdeauna, anonimatul e cea mai comodă haină şi mă îmbrac în ea imediat, cu uşurinţă. Scobitori şi dodoloaţe, umplem sala. Nimeni nu pune în pericol stima de sine a nimănui. E bine. Nu ne mişcăm nici ca pensionarele, dar nici nu suntem neapărat o bucurie estetică. Muzica îmi dă o stare de bine şi mă bucur că m-am împins de la spate şi nu am renunţat. Că fac ceva şi pentru mine. Trainerul se mişcă aiuritor, dar are răbdare şi bate palma la fiecare 5 minute cu fiecare din noi. Trebuie să mă obişnuiesc cu extazul forţat al acestei atingeri. Încerc să fac tot ce face şi să mă mişc cum se mişcă şi să scutur prejudecăţile şi autoflagelările de pe mine, ca pe nişte solzi. E bine. Dansez, mă bucur de ce fac, nu mă simt vinovată.
- Şi ridicăm piciorul la spate şi îl prindem cu mâinile şi îl lipim de fund, facem stretching cu gâtul într-o paaarteeee, ca nişte lebedeee, ne alintă coregraful nostru.

Ca nişte lebede! Ce drăguţ. Suntem nişte ornitorinci, el ne numeşte lebede. Şi urmăresc în gând graţia intrinsecă a unui fulg în plutire, piruetând fără gravitaţie într-un spaţiu cu street-dans.

Găina! GĂINAAA! Doamne, gă-i-na!! Am uitat de găină! Şi amintirea aceasta bruscă năvăleşte între tâmple cu putere, ca un râu care a spart digul. Uit de graţie şi cobor pe pământ masiv, ca un bolovan.

În spiritul eficienţei, pusesem pe foc, cât mă pregătisem pentru dans, într-o oală sub presiune, o găină de ţară. Urma să sting focul şi să plec. Copilul Mare îşi făcea lecţiile în camera ei cu căştile pe urechi, Copilul Mic dormea, soţul lucra în dormitor, în cel mai îndepărtat punct faţă de bucătărie. De când o fi fierbând găina mea? Au trecut 2 ore? În instrucţiuni scrisese clar să nu se prelungească timpul de fierbere, pentru a evita eliminarea completă a lichidului, care duce la supraîncălzire, care duce la accidente nedorite. Accidente dorite au? Nu mai pot să mă concentrez la dans, deşi fix în acest moment trainerul şi-a pus piciorul pe lângă ureche şi e înşurubat în podea pe o axă verticală greu de povestit. Tensiunea muşchilor lui ar sparge şi ferestrele, dacă ar exista ferestre în această sală de la ultimul etaj al unui magazin cu gloria fanată. Ce-or fi făcând ai mei acasă? Mi-a trebuit curs de dans! Când eu aveam de gătit. Şi atâtea altele de făcut.

Îi fac un semn discret coregrafului că ies puţin. Sun acasă. Nu răspunde nimeni. Sun din nou. Sun. Sun. Nu răspunde nimeni. Intru agitată înapoi în sală. Mai avem 5 minute. Cu gândul acasă, încerc să reiau ritmul pierdut, între aceste femei necunoscute care îşi aleargă din urmă tinereţea, ca şi mine. Mă gândesc la ai mei, poate chiar acum traversează oraşul în zbor, călare pe o găină de ţară, fără cap. Nişte Nils Holgerssoni ieşiţi dintr-o oală sub presiune. Abia aştept să terminăm. Terminăm. Alerg spre vestiar şi scot telefonul din geantă. Un mesaj whatsapp. De acasă:
"Auzi, noi şi găina aia din oală cerem instrucţiuni. Oala e pe aragaz, găina în oală, ce facem mai departe? Să o punem la fiert sau îi dai tu drumul când vii?"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Cine te crede!
    ionescu ovidiu gheorghe, 13.02.2020, 21:51

    Doamne ce frumos spui! Prima mea reacție a fost „ploaia din gură”:ce bună ar fi o ciorbă de găină, găină cu borș de la țața Lina! Starea a doua a venit peste mine cu o mare emoție: aoileu, poate n-o sări într-o explozie oala! Am tras o spaimă ca atunci când îmi aduc aminte că n-am încuiat mașina în plină stradă! și ce bine s-a terminat la final! M-am liniștit. Sper că n-ai renunțat la ...ciorbă.














    starea doua













  • Pasari la dans
    Chechil, 07.02.2020, 12:41

    40 de ani ! Este (parerea mea) cea mai frumoasa varsta pentru o femeie. Nu sunt inca riduri decat "de expresie" , inca nu esti socata de modificarile care vor veni , pe care n-ai cum sa nu le observi . Daca poti, du-te in continuare la dans incercand sa nu mai lasi gaini de tara (adica cu muschii tari) pe aragaz. Pastreaza acest timp doar pentru tine si dans si vei ramane inca vreo 10 ani la 40.
    Frumoasa poveste si adevarata si presarata ca de obicei cu observatii despre ceea ce vezi pe unde mergi . Taxezi si e bine, inseamna ca esti tanara si eu cred ca asa vei ramane la nesfarsit (in mintea si inima mea).

Spacer Spacer