Găseşte cuvinte cu acelaşi sens opus

Cu soarele în spate ca un ghiozdan de aur, intrăm în Oficiul 45 de la piaţă. Împing căruţul şi cât mă aşez la o coadă lungă în sinistra locaţie, îi zic Copilului Mare: Auzi, ia uită-te tu după cercel. N-avem nicio şansă, dar uită-te, te rog.

Cu o săptămână înainte, Copilul Mic fusese cu soţul la poştă şi se întorseseră fără un cercel de aur, în formă de gărgăriţă. Ştim cu toţii că gărgăriţele zboară repede, deci aveam zero speranţe să-l mai găsim.
- Ăsta adică?, se ridică într-o secundă de jos Copilul Mare.
- Daaaaa!!!!!! am ţipat eu de parcă s-ar fi aruncat in Niagara fără costum de baie. Unde l-ai găsit???
- Pe jos, a zis Copilul Mare şi a continuat să-i dea de mâncare lui Tom, motanul care vorbeşte, din telefonul meu.
- Incredibil! O să te închiriez şi altora, Ochi de Vultur!, şi am povestit tuturor care au întors capul toată scena.

Toată lumea a zis că aşa ceva e imposibil, extraordinar, ce ochi are copilul, alta a zis că se vede ce des fac ăştia de la poştă curăţenie. Veştile au ajuns până la ghişeu. Brusc ambii funcţionari au scos capul prin găurile din geam, către noi, şi au întrebat:
- Dar ce-aţi pierdut, dom'le, ce e gălăgia asta? Un pix?
- Am găsit, nu am pierdut. Nu un pix, un cercel de aur.
- De aur???!!! Unde, la noi? Când l-aţi pierdut?
- Acum o săptămână.

Funcţionarul a privit cercelul uşor descumpănit, o săptămână întreagă trecuse deci zilnic pe lângă micuţa comoară fără să o vadă. Păcat. Ar fi putut fi a lui acum.

În fine, ne vine rândul, plătim, plecăm. Aud vag un mieunat, ştiu că e motanul Tom din telefonul meu, care, pentru că a fost hrănit, trebuie să facă pipi. Plecam mai departe, în piaţă, să luăm diverse. Când să părăsim piaţa, constat că nu am telefonul. Copilul Mare s-a panicat, crezând că ni l-a furat cineva şi nu de alta, dar Tom nu va putea merge la toaletă.
- Hai să refacem traseul, poate l-am uitat undeva.

Ajungem desigur înapoi la poştă. Intru, mă uit unde ştiam că stătusem, nici un telefon. Să întreb? Întreb. Nu cumva aţi văzut un telefon mobil aici?

Funcţionarul se ridică plictisit şi mă priveşte de sus.
- La colegul. A mieunat de ne-a scos din minţi, nu vă mai zic că la început nu am văzut telefonul şi am crezut că şi-a pierdut cineva pisicul la noi şi o să vină să-l caute peste o săptămână.
- Mulţumesc, zic eu fericită şi mă îndrept spre colegul.
- Mai aveţi şi alte bunuri de preţ? Puteţi să lăsaţi şi copiii la noi, îi găsiţi tot aici, că la noi nu se face curat, încheie el servindu-mi o ironie funcţionărească.

Am ieşit toate trei afară, cu sentimentul reuşitei: şi cercel şi telefon, nesperat. În faţa poştei ne aşteaptă băiatul cu obiectele stricate luate de la gunoi, întinse pe bordură.
- Vă dau un vintici? Uite, rame de tablou, ceasuri, cercei, ce vreţi. Cărţi, reviste de modă, integrame. Uite, nişte integrame pentru fetiţe. Decât 10 lei.

Din mers mă-ntorc şi-i zic, mirată de dezechilibrul comercial pe care îl etalează:
- 10 lei? Păi la chioşcul de presă sunt 3 lei!
- E, zice el vexat, dacă vreţi integrame la 3 lei, goale de să nu ştii ce să faci cu ele, luaţi-vă de la chioşc. Astea care le vând eu sunt deja complectate! Deci de aici şi preţul lor mai ridicat.

Şi mi-a întors spatele, semn că gata, posibilităţile de achiziţionare se încheiaseră pentru mine.

(Bucureşti, 2017)