Bucătăria noastră ca un câmp de luptă

- Sarea! Unde este sarea?
- Pe masă.
- Care masă? Nu o văd!
- Uite-o, pe cealaltă masă.
- De ce dracu nu e niciodată pe masa care trebuie? Ce caută pe cealaltă masă, pe masa unde mănâncă nimeni? Când toţi mănâncă la masa asta?!

Mă întind după sare şi o pun pe masa unde mâncăm toţi. O mână se întinde şi ridică în aer ca pe un rege nou născut borcanul cu o sare imaculată, ca la Polul Nord. Particule fine ning fără zgomot peste o farfurie îngreunată sub un munte de carne în sos de roşii.
- E iodată! Avem pe masă sare iodată!! Neiodată nu avem? De ce trebuie să mâncăm sare iodată daca nu avem probleme cu iodul? Mi se pare o tâmpenie! Un abuz!

Guri pline şi suflete supărate se apleacă ritmic deasupra unei mese rotunde care ne uneşte pe toţi, în pauza de prânz. Câteodată, masa care ne uneşte ne dezbină şi rotunjimea ei se sparge în mici baraje de concepţii care ne separă. O parte din comeseni susţine că ne trebuie sare iodată, că nu degeaba ministerul a stabilit că populaţia trebuie să mănânce sare iodată. Pe partea opusă a versantului salin ceilalţi văd în asta o decizie abuzivă care vrea să ucidă subversiv, prin exces de iod, populaţia sănătoasă. Stai liniştit la masă, mănânci ca să trăieşti, dar mori fără să îţi dai seama. Mesteci absent particule cubice de moarte, de dimensiune 0,2 mm.
- Trebuie neapărat să îi spunem doamnei Letiţia să ne cumpere sare neiodată! Că nu e o avere!

Săptămâna trecută mâini supărate bâjbâiseră după ulei. Unde dracu e? De ce nu e pe masa unde mâncăm? Ce e cu uleiul ăsta? Miroase a măsline de la o poştă. Ce, fără ulei de măsline nu mai putem mânca acum? Fără hipstereală nu mai ai digestie? Liderii mişcării uleioase se împărţiseră imediat, chiar în timpul prânzului, în două tabere care au scurtcircuitat din nou fengshui-ul măsuţei rotunde la care ne înghesuim în pauza de prânz: ulei de floarea soarelui sau ulei de măsline? Beneficii şi contraindicaţii au zburat pe deasupra capetelor noastre, ca nişte flegme onctuoase. Uleiul de floarea soarelui e neutru la gust, are vitamina D, chiar şi E, şi merge de minune în salate. Aşa am crescut, nu ne-am scăldat în baie de ulei de măsline şi uite ce mari ne-am făcut. Cei cu vederi liberale s-au grupat rapid într-un mic grupuscul vehement care susţinea importanţa uleiului de măsline în evoluţia sănătoasă a omului supt vremi. Cuvintele lor se năşteau convingător şi aveau ceva din tihna intactă a unei după-amiezi elene. Până şi moartea alunecă în eşec în faţa unui ulei de măsline. Liderii grupărilor separatiste au mai mitraliat o vreme şi au înfipt securea războiului pe la 13.30, zicând:
- Să-i zicem doamnei Letiţia să ne cumpere şi nişte ulei de floarea soarelui. Că doar nu e o avere!

Nu se aşternuse bine pacea peste câmpul MDF de luptă al bucătăriei noastre instituţionale, Pipera nu îşi ofilise farmecul peisajului industrial, când nori negri au început să se strângă din nou. Fără nicio pregătire, neaşteptat ca un taifun la orizont când tu eşti în autobuz, s-a născut un nou grup beligerant, dispus să ia un prânz tumultuos: oţetarii. Nici oţet nu era pe masa rotundă care ne uneşte. Destinul neglijent al logisticii de cantină îl plasase tot pe masa unde nu se mănâncă. O mână s-a întins după sticlă şi a adus-o acasă, între noi. Ne-am aruncat ochii asupra oţetului, cum se uită părinţii la copil când a venit din tabără. Are bube? Are păduchi? A slăbit? Ce-i cu cearcănele astea? Unde sunt cheile, le mai are? Oţetul ne privea din mijlocul mesei.
- Ce dracu! E oţet balsamic! Eu nu pun poşircă de-asta în salată. Ce, oţet de mere sau alb nu se mai foloseşte în instituţia asta?

Revoluţiile se fabrică după un reţetar cunoscut de experţi. La fel şi certurile. Ai zice că sunt spontane, dar doar recuzita e spontană, conceptul e fix şi urmăreşte un pattern. Din nou ne-am împărţit în grupări separatiste şi lideri cu voce puternică ne-au călăuzit cu furculiţa în aer în tenebrele lumii oţetului. Mere versus balsamic, mere versus oţet alb, alb versus balsamic, toate le-am dezbătut, la individual compus, la bârnă şi la sol şi liderii au urlat:
- Să ne cumpere doamna Letiţia nişte oţet normal, că doar nu e o avere! Ce dracu!

Grupuleţe spiritual-alimentare, cete şi haite rănesc aerul urlând unii la alţii: grupul oţetarilor care crede că oţetul de 9 grade ucide şi cel balsamic susţine viaţa, grupul sărarilor care crede că sarea iodată e un instrument invizibil de ucidere în masă (la masă) şi susţine că nu ni se oferă liber arbitru în România, care în concluzie, e departe de a fi democraţie. Cei cu tiroidă se simt marginalizaţi şi vor sare iodată, unde a dispărut sarea iodată, pe ce lume trăim?

Există totuşi numitor comun. Dacă oţetarii şi sărarii se privesc unii pe alţii puţin circumspect, zahărul îi uneşte. Toţi sunt ferm convinşi că zahărul e un instrument internaţional de ucidere în masă. Sunt acolo interese superioare, mult deasupra capetelor noastre de victime cu nasul în munţi de zahăr. Soroşii zahărului asta vor: uciderea lentă a populaţiei naive, în scopul obţinerii planetei doar pentru folos propriu, în timp ce noi zăcem morţi pe un covor de ambalaje Joe şi Milka.

Suntem specialişti şi în sare şi în zahăr şi în oţet şi în ulei şi ne războim pe un câmp medical de luptă, mânaţi de convingerea că avem dreptate, că doar am citit pe net. Nu cedăm, nu ridicăm steagul de pace şi toţi vrem gloria, când intră în bucătărie Laurenţiu. S-a întors de la Iaşi, a condus continuu şi a mâncat un sandviş de la benzinărie. Ne surprinde în plin balet belicos, aruncă obosit cheile pe masa-câmp de luptă şi zice:
- Vouă vi s-a urât cu binele. Primiţi cafea, lapte pentru cafea, sare, ulei, oţet, apă, ceai gratis, cât vreţi, în fiecare zi. Ăştia de jos îşi iau cafea şi apă din banii lor de la colţul străzii, n-au nici bucătărie unde să o bea! Şi arată cu degetul spre podea, spre purgatoriul culinar în care se zvârcolesc vecinii de sub noi, de la editura...

Şi noi băgăm tacâmurile de război în buzunare, obosiţi de luptă.