Pachet de acasă

Când veneam de la grădiniţă prin ultima zăpadă a anului, bătătorită şi îngheţată, cu mărţişorul în piept ca o medalie a speranţei, o găseam pe bunica aplecată deasupra mesei din bucătărie. Avea spatele cald îmbrăcat în florile de textil ale unei rochii cu primăvară eternă şi mâinile ninse de făină transformau un infinit de cocă în opturi aliniate ca nişte soldaţi pe un câmp de luptă gospodăresc. Îmi lăsa deoparte un deal mic de cocă, să contribui şi eu la această armată moale. Mucenicii mei erau rebeli şi mari, păreau recrutaţi în grabă dintr-un cătun de uriaşi. Stăteau ultimii la coadă, înainte de a-i arunca bunica în apa care fierbea pe foc şi în cameră era linişte, focul tăcea roşu şi soldaţii noştri intrau unul câte unul în neantul din oală. Găteam deci împreuna, lângă sobă, păzind calvarul fierbinte. Câteva zile la rând mâncam şi dimineaţa la plecare şi când mă întorceam de la şcoală mucenici cu nucă şi zahăr, neînţelegând nimic din martirajul lor vechi, alături de tataie care îi rupea cu lingura în farfurie, absent, cu gândul la dulapul pus la încleiat în atelier din comanda preotului.

Eram deja un fost copil, un fost sătean când am luat oala şi am pus-o pe foc, la fiert. Afară ningea cu fulgi târzii, fuseseră sărbători uscate, mamaie îşi trăia ca un peşte scăpat din acvariu ultimul anotimp. Am intrat în curte, am făcut cu cizmele mele de oraş o pârtie prin curte, către camera ei. S-a speriat când am intrat, dar inima ei m-a recunoscut înainte de creier şi a zâmbit o fericire largă ca o felie de soare într-o grotă. Nu a reuşit să îmi spună pe nume, nici nu era nevoie. Aveam la dispoziţie câteva ore, între două trenuri personal. Am luat oala şi am pus-o pe foc, am turnat în ea nişte mucenici din pungă, acum nu mai făcea nimeni opturi de cocă pe iarna unei mese de lemn. M-am bucurat că am reuşit să îi fac plăcerea asta, acum când nu mai avea cine să îi facă mucenici, deşi în lumea ei stinsă, fără zi şi noapte, mamaie nu părea să mai aibă dorinţe. Am fiert lung la ei, pe plita bătrână şi cu ochii pe ceas, să nu pierd trenul, îi povesteam diverse, sprijinindu-mă de sobă şi învârtind soldaţii în oală, să nu se lipească. Mă asculta fără să mă audă şi părea să înţeleagă că vom mânca mucenici. Amândouă. La masa de lemn, trasă la perete, de-a lungul ferestrei care dădea spre deal, ca atunci.

Îmi aduceam aminte cum primeam mâncare de acasă, când eram studentă. Sacoşe grele, strâns legate, cu borcane etichetate care zăngăneau vesele o melodie cu nişte sfaturi. Să nu stai nemâncată. Să mănânci cu pâine. Uite, ţi-au trimis şi dulceaţă. Pachetele acelea de acasă, recuperate cu noaptea în cap duminica din gară, erau esenţa iubirii mamelor pentru copiii lor plecaţi definitiv de acasă. Erau cam tot ce rămâne stabil şi sigur atunci când ai plecat definitiv de acasă ca să te faci mare şi bântui hămesit, confuz şi nesigur printr-un oraş care stă cu pleoapele strâns închise şi nu te vede. Nu te ştie nimeni, nu cunoşti pe nimeni, ţi-e foame, dar te ţii tare şi nu recunoşti că eşti un câine tânăr cu răni pe sub blugi, te prefaci că îţi prieşte la culme libertatea, ia uite ce creastă ţi-ai tras şi ce ruj aprins porţi, acasă n-ai fi putut să umbli aşa. Ţi-e foame, ţi-e frică, dar mama e tot lângă tine, deşi a rămas acasă, se întinde spre tine cu braţe lungi, prin acele pachete cu mâncare pe care ţi le trimite cu trenul şi tu te linişteşti, ca un pustnic care a descoperit o anafură pe piatra din chilie.

Când plecasem de acasă ca să mă fac mare, găseam uneori în pachetul de acasă, ascuns printre borcane, secretul nostru. Mamaie îmi trimitea, prin ai mei, coaja de mămăligă de pe tuci, ştia că e plăcerea vinovată a copilăriei mele şi o mâncam mereu pe ascuns, că traducea o sărăcie fără margini. Mamaie îmi trimitea la facultate resturi de copilărie, să îmi ţină de cald. Dezlipea cu greu coaja de pe tuci şi o rula ca pe o clătită, ca să nu îşi dea seama colega de cameră ce este şi să râdă de mine. Când desfăceam pachetul, toată camera de cămin se umplea de fluturi de acasă, soare şi nerăbdarea înfometatului căruia i se pune masa. Uitam că plecasem să mă fac mare.

Mamaie îmi urmărea gesturile prin aer, cum turnam mucenici în castron şi presar nucă şi zahăr deasupra. Am stat cu capetele plecate deasupra farfuriilor noastre, fiecare cu gândul la altceva.

Am refăcut drumul spre gară cu mâinile în buzunare, călcând pe urmele din zăpadă făcute de alţii înaintea mea. Cu ochii în jos, mă gândeam că gătitul e un reflex al iubirii chiar şi când copiii sunt mari şi nu mai au nevoie de tine sau bătrânii sunt duşi şi nu mai au nevoie de hrană, este un fel de stabilopod care nu te lasă să te loveşti cu capul de dig, e iluzia că dacă iubeşti, găteşti şi gătind, alungi o vreme frica de moarte, să nu îţi mai dea târcoale.