Janis Joplin şi căpşuni

Adusese tata din Pamir un casetofon. Era de zece ani în casa noastră şi nu îl prea folosise nimeni în toţi aceşti ani pentru că ai mei se luaseră cu viaţa, viaţa se luase de ei şi nimeni nu mai avusese stare pentru muzică. Mie îmi venise vremea să îmi găsesc un refugiu, îl găsisem şi pentru asta era nevoie de un casetofon.

A intrat în viaţa mea звуковой, un BCA de plastic negru, greu, cu clape ca un pian, în care intra o caseta. Îl pusesem pe noptiera de la capul meu şi prietenul meu rus a fost cel mai fidel şi intim spectator al celor patru ani de liceu. Îl hrăneam cu casete piratate, luate de la chioşcul din piaţa Gorbaciov, unde nişte băieţi cu păr lung şi niciodată spălat, pe care eu îi numeam sincer rockeri, se înghesuiau într-o fosta tonetă de bilete de autobuz si umpleau brichete cu gaz, vânzând şi casete. Sau invers. Cumpăram de la ei, din alocaţie, o casetă in fiecare lună. Achiziţionam pe bâjbâite, fără cunoştinţe sau surse de informare, doar din instinct. Se întâmpla câteodată să cumpăr The Doors şi ultimele cântece de pe casetă să fie cu Beatles, să iau Queen şi câteva cântece să fie cu ABBA. Capul meu de clasa a noua nu se gândea că muzica fusese copiată în grabă şi din neglijenţă rămăseseră piesele altei formaţii, eu credeam că artiştii colaborau între ei, aveau concerte comune, aşa cum vedeam pe scena Căminului Cultural, la ţară, pe Monica Anghel împărţind podiumul cu Mădălina Manole şi nimănui nu i se părea asta vreo ciudăţenie.

Oricum găseam greu muzica mea şi trăiam mereu defazat, nu eram sincronizată la ce ascultau colegii mei şi când discotecile din oraş se colorau sonor cu Britney Spears, eu mă retrăgeam în scoica singurătăţii mele şi ascultam suferinţele altei generaţii. Mă înţelegeau cel mai bine Fleetwood Mac, Led Zeppelin, Uriah Heep, The Who, The Rolling Stones, Jimi Hendrix. Eram o ciudată, un arici cu ţepii moi şi mărgele colorate şi îl iubeam pe Em. Evident, Em nu iubea ciudatele şi stranietatea mea îl ţinea la distanţă ca un tren care nu are voie să ajungă la peron. Căuta normalitate, toţi colegii mei ofereau şi primeau normalitate şi tare mi-aş fi dorit să fiu ca ei, cu ei. Când am descoperit-o deci pe Janis Joplin, pe care casetofonul meu rusesc mi-o aducea ca spiritul din lampa lui Aladin aşa de aproape, foarte la îndemână, mereu la dispoziţia stărilor mele, mi-aş fi dat la schimb toate zilele de mâine pentru un singur ieri. Nu aş mai fi ieşit din casă şi aş fi ascultat-o în buclă, ratând trecerea maiestosului Em prin parcul din faţa liceului, lacurile glaciare ale ochilor lui. Aş fi lăsat castanii să se ofilească şi autobuzul 1 să plece din staţie fără mine. Noaptea, Janis mă păzea. Cu mâinile pe piept ca un om în ultima călătorie, priveam întunericul şi o ascultam. Îi ştiam fiecare vers, fiecare durere, pauzele muzicale, râsul de pe caseta a cărei bandă scârţâia în malaxorul de emoţii pe care îl producea звуковой. Bobby McGee era Em şi Janis eram eu şi plecam de mână prin lume să facem hitchhiking sub un soare care nu va apune niciodată. Şi nu era doar Janis, erau toţi ceilalţi care ajungeau la mine aleatoriu, în funcţie de ce găseam la chioşcul de brichete şi muzică rock.

Au trecut 4 ani şi cei mai fideli martori ai zbaterilor mele de liceancă au fost casetofonul din Pamir şi casetele de muzică. Am luat la facultate, am plecat la cămin. M-am despărţit greu de casă, de cărţi, de patul vechi, de absenţa lui Em, de intimitatea mea rămasă agăţată în cui ca o haină uzată care nu îţi mai trebuie. Cel mai greu mi-a fost fără muzică. La primul drum acasă nu m-am lăsat până nu am adus cu mine la Bucureşti casetofonul greu ca un pian, alături de nişte haine, cărţi şi mâncare. Şi nişte căpşuni. Toate cărate cu trenul, într-un bagaj chinuitor. Apoi cu metroul. Apoi pe jos. Am urcat greu scările căminului. Când am ajuns în cameră, mirosea a căpşuni peste tot. Se striviseră în timpul acestui drum nomad dinspre adolescenţă spre maturitate. Siropul lor năpădise tot bagajul, cărţile, hainele. Şi casetofonul. M-am uitat la el ca la câinele casei pe care îl omorâsem din greşeală. I-am luat pulsul, am pus o casetă în el. Nu s-a întâmplat nimic. L-am uscat cu föhn-ul. Nimic.
- Atât i-a fost. Oricum e vechi animalul ăla, nu? m-a încurajat colega de cameră.

M-am culcat ca într-o gară în care plouă şi eu nu am umbrelă. Adolescenţa mea nu se încheiase o dată cu plecarea de acasă, cu intrarea la facultate. Se încheiase în acea duminică.

Au urmat săptămâni clisoase, am înaintat în năuceală şi nelinişte printre cursuri şi noutăţi la fiecare pas, la care mă adaptam cu greu. Nu îmi găseam rostul şi aş fi dat din nou toate zilele mele de mâine pentru o singură zi de ieri. La capătul unei săptămâni aricioase mă îndreptam cu 601 spre cămin. Am traversat curtea fără iarbă a Grozăveştiului. Am intrat în clădire. Din camera mea se auzea muzică. M-am apropiat potrivind geanta pe umăr, am deschis uşa. Un miros de căpşuni m-a îmbrăcat rapid ca într-o rochie de vară. Janis mi se adresa clar:
- "Freedom is just another word for nothing else to lose, nothing, that's all that Bobby left me...''

Colega mea stătea curioasă lângă casetofon şi mă privea ca pe un asiatic sub acoperire:
- De-astea asculţi tu?! Cine-i asta?

Janis Joplin şi-a terminat suferinţa care mie mi-l aducea pe Em sub streaşina sufletului. A urmat o linişte de studio. Eu mi-am pus geanta în cuier, colega a deschis fereastra, deşi mirosul de căpşuni dădea ceva domestic camerei fără draperii şi perdele. Nu am scos nici una nicio vorbă.

Şi brusc, din звуковой-ul îmbibat de tinereţe şi căpşuni, vocea lui Dan Spătaru a mobilizat optimist spaţiul alb dintre cei patru pereţi:
- "Drumurile noaaastreeee toateeee, se vor întâlni vreodatăăăăăăăă, drumurileee şi iubirea, gândurile, fericireaaaaa"

Rockerii vânzători din piaţa Gorbaciov îşi făcuseră iarăşi bine datoria.