Primăvara se instala ca o boală de bătrâneţe: lent şi moale, în timp ce zăpada rămânea încă pe dealuri, tot mai murdară, ca o blană jumulită pe spatele unui lup. Când veneam de la grădiniţă cu Dragoş, alergam fericiţi pe poarta bisericii să găsim toporaşi. La început erau puţini şi făceam concurs cine îi găseşte primul. Ochii lui de animal ager îi vedeau înaintea mea şi se întindea ca un arc, sărea ca o felină peste cruci mici, doar ca să ajungă primul la ei. În fiecare zi apăreau tot mai mulţi şi călcam pe morminte în urma lui Dragoş, ca peste nişte alei, fără grija morţilor. Era postul Paştelui. Femeile urcau cu coşuri şi greble şi sape, să cureţe mormintele. Intrau ca nişte lilieci negri, în stoluri grăbite, pe poarta bisericii şi se răspândeau în tăcere fiecare la mormântul ei. Apoi stăteau aplecate vorbind cu morţii, smulgând buruieni şi săpând, unele boceau harnic, frământând ţâfnos pământul, de parcă asta i-ar fi adus înapoi pe cei plecaţi sau ar fi scurtat distanţa infinită dintre ei şi ele. Nu vorbeau una cu alta, nu îşi împrumutau obiecte, fiecare făcea curat în taină şi eu le priveam mâinile înnegrite de jale şi ţărână, în timp ce Dragoş strângea de zor toporaşi, transpirat şi fericit.
- I'uite câte am, flutura el bucuros un bucheţel firav deasupra capului, călcând pe nenea Toader.
- Ia mai potoliţi-vă, nu vă e ruşine? Cum călcaţi voi aşa, pe morminte? Ai cui sunteţi voi?
Basmale negre se ridicau crunt deasupra mormintelor, unindu-şi privirile. Bocete erau brusc curmate şi vocile lor se uneau groase, dense, ca un fum de la o casă topită. Dragoş trântea poarta alergând, eu încercam să îl prind din urmă, cu prea puţini toporaşi. Mi-era groază că vor afla a cui sunt şi se va lăsa cu pedepse. Până acasă toporaşii mei se striveau, se topeau, dispăreau. Muncisem degeaba. Dar mâinile mele păstrau mirosul lor amestecat cu dealul crud şi vocile bocitoarelor.
În postul Paştelui, lumea era sumbră şi Isus era puţin fiul fiecăruia, pentru că în sat era o tăcere ca pe uliţele unde murise cineva. Era vineri, începea vacanţa de primăvară şi prin curţi era o trebăluială mută. Cloşca de pe ouă se uita tont la coşul cu ouă pe care mamaie le pusese deoparte pentru vopsit. În grădină răsăriseră primele zambile, firave ca nişte adolescente fără sâni, pe care mamaie le rupea în grabă ca să mergem la Prohod. Era Vinerea Mare şi aşteptând-o pe mamaie să se îmbrace de biserică, vedeam prin gard cum treceau pâlcuri de umbre cocoşate şi negre către biserică. Plecam şi noi, îmbrăcate frumos, cu lumânări şi zambilele acelea în mână, să ne dăm pe sub Isus Hristos. Dragoş sclipea de solemnitate în hainele lui de biserică, nici nu părea să fi călcat vreodată pe vreun mormânt. Curtea bisericii mirosea a toporaşi. Oamenii aşteptau tăcuţi să treacă de trei ori pe sub masă, stăteam şi noi la coadă şi sărutam icoana. Apoi înconjuram alături de oameni îmbrăcaţi în negru biserica, urmând grupul de bărbaţi cu mâini zbârcite care purta pe deasupra capetelor noastre giulgiul negru plin de flori, pe care un Isus pictat privea spre cer de sub un maldăr de zambile. Unii plângeau o suferinţă trăită cu o mie nouă sute optzeci şi ceva de ani în urmă, alţii reactivau suferinţe recente, privind peste capetele noastre la morminte proaspete. Dragoş era lovit gregar de o tristeţe ţopăită. Lăcrima de zor şi nu avea stare, aşa nu îl vedeam prea des. Plângeam şi eu, fără suspine. Şi când suferinţa devenea uniformă şi densă, Dragoş mă împungea în coaste, brusc readus la viaţa de propriul impuls:
- Fă Anamario, când intră mă-ta mare în biserică, vii să ne dăm de-a berbeleacul peste toporaşi?
Şi câteva broboade negre care îl auziseră se uneau brusc deasupra noastră, ca un cer negru de sub care nu mai puteai ieşi.
