Am terminat repetiţia de la Yonkers şi mergem la El Torito. Andrei îşi ia o porţie mare de Nachos, eu îmi iau o bere, Cristina îşi ia o Margarita. De un stâlp sunt atârnate un sombrero şi un poncho. Le iau pe mine şi îmi fac o poză. Vorbim despre nunta Cristinei şi a lui Andrei. Andrei e somnoros, Cristina îl mângâie pe obraz. Mă uit la felul în care ştiu să aibă grijă unul de altul, mereu. Legătura dintre ei e ca o pânză de păianjen pe care amândoi fac echilibristică, zi după zi. Cristina se joacă încet cu părul lui. Andrei îi zice: "Fetiţă". Plătim nota şi eu iau un Uber spre casă. Mă uit la blocuri şi mă simt ca un turist în Bucureşti. Trec pe lângă centrul vechi şi văd femei cu tocuri care şi-au petrecut ore ca să se facă frumoase, bărbaţi parfumaţi care vorbesc tare şi fac gesturi mari în jurul lor.
Sunt în Alexandria, la Ideo Ideis şi doi liceeni ne propun să mergem în pădure. Mergem printr-un parc cu alei luminate şi, fără să îmi dau seama când, fără să mă gândesc la asta, o iau de mână. Ajungem pe un deal şi ei pun muzică la o boxă. Ne uităm la cer, iarba îmi gâdilă ceafa, mâna îmi transpiră. Mă ridic şi văd lacul, gârla care curge lent. Îmi dau seama că aici mă ducea bunicul când eram mici, că exact în locul în care sunt acum m-am lovit între picioare fugind de o babă despre care credeam că e o vrăjitoare care fură copii. Îmi apare bunicul meu în minte, cu ochelarii lui şi părul alb, cu pantalonii lui pe care îi prindea cu bretele şi curea. Cu abdomenul lui tare în care dădeam ca într-un sac până când oboseam. Nasul lui era moale pentru că în tinereţe făcuse box şi la un antrenament antrenorul i-l spărsese. Toată copilăria mi-am imaginat un adolescent slab care se plimba pe străzile Alexandriei plângând, cu faţa plină de sânge.
Am lansarea cărţii care conţine o bună parte din piesele de copii pe care le-am scris şi, în drum spre Romexpo, îmi dau seama că singura lansare de carte la care am fost vreodată a fost a unui prieten de-al tatălui meu care lansa un volum de poezii. Eram copil şi m-au plictisit oamenii de acolo. Vorbeau într-o limbă de lemn, făceau glumiţe cu iz intelectual, aveau haine urâte. O tăntiţă cu coc, râdea politicos şi toată lumea vorbea despre substraturi metaforice, aliteraţii îndrăzneţe, calambururi spectaculoase. Mă rog să nu fie aşa. În zece minute vin o mulţime de copii cu care am lucrat. Mă iau în braţe. Şi la lansarea mea este o doamnă cu coc care se ocupă de prezentare dar cei care vorbesc despre cartea mea, sunt copii. Tudor, care acum e în clasa a opta, spune că el e copilul de pe copertă. Timid, speriat, eliberat cu ajutorul strâmbăturilor. Mi se cere să spun ceva despre lucrul cu ei. Sunt zeci de copii care mă înconjoară, copii care şi-au convins părinţii să vină într-o dimineaţă de duminică la lansarea cărţii profului lor. Îmi tremură vocea.
Sunt la nunta Cristinei şi nu pot să îmi iau ochii la rochia ei de mireasă. Andreea mă ţine de umăr şi mă întreabă cu un zâmbet complice: "Eşti îndrăgostit?" "Da, cred că da." Mă gândesc la cum trebuie să fie să mergi la nunta copilului tău. Cristina şi Andrei fac un step şi toţi îi aplaudăm. Mă aşez într-un colţ şi mă uit la oameni. Uneori mi-ar plăcea să fiu o muscă şi să stau toată viaţa să observ cum trăiesc toţi. Spre dimineaţă, se lasă un vânt rece. Furăm mireasa şi o plimbăm cu scuterul, operaţiune organizată. Dansăm în Poiana lui Stângă, mirele cântă vivo per lei cu naşul ca să îşi recupereze mireasa. Eu mă autointitulez "fratele de mână" al nunţii. Ramirez, DJ-ul, îmi face dedicaţii: "Pentru fratele de mână, încă o melodie."
E seară, stau în bucătăria mea şi încerc să scriu. Îmi imaginez poveşti din satul bunicilor mei, încerc să scriu ce aş citi. Beau bere rece şi fumez. Mâinile lovesc tastatura şi sângele pompează peste tot. Am respiraţia tăiată şi scriu. Nu contează să fie bine. M-am săturat să trăiesc în încercarea de a face să fie bine. Vreau să fie prost, mutilat, cu sânge pe pereţi, cu maţe pe afară, cu carne arsă, oricum, dar să fie al meu, să fie făcut de mine. Îl urăsc pe laşul din mine, pe copilul cuminte care caută iubire şi petale de trandafiri, îmbrăţişări calde şi câte un "bravo" la fiecare colţ de stradă. Scriu, scriu. Nu ştiu dacă scriu bine, dar scriu. Nu ştiu dacă o să intereseze pe cineva şi, ca să fiu sincer, mi se cam rupe.
Am ajuns pe plajă. Pizza s-a răcit şi nu are un gust prea bun. Pe plajă e plin de oameni parfumaţi, cu tocuri şi cămăşi, brăţărici şi make-up, glasuri stridente şi corpuri care emană sexualitate violentă. Mănânc pizza şi îmi dau seama că sunt în cel mai frumos grup de oameni de pe plaja din Mexic. Artificiile luminează cerul.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 10 februarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)