Cineva de învineţit şi de părăsit

Pentru igiena mea mentală, am şters toate pozele cu tine, cu noi, am donat cam toate hainele pe care mi le-ai atins, inclusiv aşternuturile, mai puţin cele pe care le-am aruncat, am dat block la toate amintirile noastre, am ocolit străzile pe unde ne plimbam adesea, din toate oraşele în care ne plimbam adesea.

Într-un acces de plâns isteric, am spart singura ramă în care era singura fotografie pe care o aveam înrămată cu noi2. Am luat cărţile din bibliotecă pe care mi le-ai dăruit, le-am dăruit cu zâmbetul pe buze cu tot cu dedicaţiile de la tine. Am şters toate playlist-urile noastre comune, toate mesajele, mail-urile, tot back-up-ul, din toate cloud-urile posibile, am schimbat toate parolele care îţi conţineau numele, am ars cam toate podurile dintre noi2 şi toate urmele vieţii tale în viaţa mea.

Nu am mai mers în restaurantele în care mergeam şi nici în barurile alea pe care le băteam. Nu am mai comandat vinul pe care îl beam şi m-am reapucat de fumat, pentru că acum puteam fuma mult şi bine, nu mai aveam pe cine deranja. Am aruncat pastilele tale de alergie la pisoiul meu, de pe poliţa din baie, periuţa, parfumul franţuzesc - ăsta cu satisfacţie mare pentru că nu-mi plăcuse niciodată cu adevărat. Tot. Am chemat-o pe Aura să facă curăţenie generală ca după o boală lungă şi grea, mi-am făcut bagajele şi am plecat.

Am tras uşa după mine cu zgomot, troller-ul cu şi mai mult zgomot spre disperarea vecinilor, cred. Mi-am dat ultimii bani pe nişte bilete de tren spre prima destinaţie pe care o avea trenul ăla privat, am plătit cu noul meu card Revolut nu mai ştiu ce reviste de politică şi economie să-mi ajungă până la finalul călătoriei.

În cap îmi răsuna doar ultima conversaţie şi o melodie veche de la Placebo, eram vânătă în interior, mă cam durea inima şi într-un fel şi mintea. Pentru că trebuia să regândesc toate planurile viitoare, toate. Trebuia să reduc totul de la 2 la 1. Şi era atât de greu, din nou, îmi venea să îmi scot inima din piept, de fapt, stomacul cred, că acolo mă durea.

...............................

Am plecat cu inima strânsă şi aşteptam să fie doar o altă ceartă. Niciodată nu am crezut că e ultima. Nu părea chiar diferită deşi la final plângeai. Tare.

Eram incapabil să reacţionez într-un fel dorit şi aşteptat. Mă paraliza ceva, poate pentru că nu te iubeam aşa de tare pe cât mă iubeai tu. Nici aşa de mult. Nici aşa de dramatic şi nici aşa de dens, de învăluitor.

Mă gândeam că ar trebui să-mi iau lucrurile, deşi nu erau multe. Şi poza. Da, aş vrea poza aia, cu noi2, pentru că era singura şi rama era frumoasă cu ceva inserţii de ambră în ea. Deşi? Ce să fac cu poza? Să o pun într-un sertar? Şi cu rama ce să fac? Să pun altă poză în ea? Una în care să iubesc eu mai mult, mai tare, mai dramatic şi mai dens? Nu prea mergea...

Am ieşit într-o seară cu băieţii şi am băut ceva. Într-un bar care ne plăcea, unde dădeai tu cu mâna prin aer gesticulând cu emfază. Am încercat să te sun. Nu se conecta. Să-ţi scriu. Că vreau poza, că vreau orice, ceva. Scriam în gol. Cred că blocaseşi tot, arseseşi toate podurile şi probabil erai şi mândră de tine. Aprigă fată. La cum te ştiam plecaseşi undeva. Cu o carte şi fără bani la tine. Boemă. Dacă aş avea cheia, aş putea trece să-ţi hrănesc pisica. Mi-aş lua nişte pastile contra alergiei şi aş merge la ea.

Dar nu merge aşa. Acum trebuia să mă obişnuiesc să regândesc totul. Doar la persoana mea. Din nou. Cu o mare vină, a mea, şi cu o mare lipsă, a ta. Ascultam o piesă de la Placebo de pe un playlist comun, creat într-o duminică leneşă după ce tu ai fumat în grădina mamei şi ai râs cu ea, iar eu v-am privit cald (acum mi se pare că mult mai cald decât atunci) cu căştile în urechi cât jucam şah cu tata. Era o melodie tristă, dar nouă ne plăcea. Mă durea un pic inima şi un pic mai tare mintea. Şi stomacul mă durea uneori, dar cred că de la cafea.