Adam

- It's a heartache, nothing but a heartache... aşa încep toate marile dezastre ale omenirii (insert example here). La mine totul a-nceput în Rai.

- Numele meu este Adam. Am fost zămislit înaintea tuturor timpurilor şi lucrurilor. Eu sunt cuvântul umblător şi pe toate le ştiu, căci eu le-am dat nume. Desigur, pe vremea mea nu existau telefoane mobile şi internet. Închipuie-ţi cum ar arăta asta într-o pădure nesfârşită şi plină de animale. Amuzant. Şi totuşi, prin transfer, toţi urmaşii mei au puterea aceasta de a numi. Iar prin nume, lucrurile încep să existe, căci numele dă scop şi sens. Prin mine, sensul a fost creat. Mă-ntrebi cum? Hai să-ţi spun o poveste.

Undeva, cândva, în afara universului aşa cum îl ştii tu astăzi, unde domnea doar liniştea, En-Saf a decis să-ncerce ceva. A adunat praf - că, deh, praful e de când lumea şi pământul şi nu prea avea cine să-l şteargă căci îngerii erau în bune relaţii cu natura -, şi a turnat un pic de apă, un pic de suflet, un pic de spirit şi mi-a dat nume. Mi-a poruncit să mă ridic şi să umblu, să respir şi să vorbesc. Mi-a pus lumea la picioare şi mi-a spus că eu sunt asemeni Lui. Eu nu sunt El, eu doar îi semăn. Nu sunt doar imagine, ci cuvânt în-trupat. Căci Dumnezeu este un sculptor în ceramică. Metalul ar fi fost prea rece, iar plasticul prea impersonal. Ceramica e căldură şi uşor de modelat sau de re-modelat, căci ce se naşte din natură, se-ntoarce în natură. Orice altceva e doar sursă de căldură în Pandemoniu. Şi s-au aşternut în faţa mea târâtoare şi zburătoare, cântătoare şi înotătoare, animalele mele de companie fidele pe care le-am denumit aşa cum am crezut. Nu era niciuna ca mine, căci mi-am văzut chipul reflectat în apă şi mi-am auzit ecoul răsunând în gol. Sau în plin. Căci totul împrejurul meu era plin.

Credeam că şi eu sunt plin, şi totuşi, ardea în mine un foc, o durere sub coaste care striga în miez de noapte ceva de neînţeles.
- Adame, lasă-mă să ies, mă sufoc aici. Sunt zidită în tine ca Ana în mănăstire şi trupu-mi e strivit sub coastele tale. Voci nenăscute mă frământă pe dinăuntru şi vor să se-nfrupte cu sângele meu. Adame, fă-mi loc întru lumină, Adame!

Şi buzele mele puţin încleştate, lipsite de practică, se-nţelege, se ţuguiau cu greu să nască sunete (un travaliu de 9 secunde pentru fiecare cuvânt):
- Te-aud aşa cum m-aş auzi pe mine vorbindu-i unei fântâni şi totuşi vocea aceasta nu-i a mea. Glasul meu e mai gros, al tău e subţire asemeni unei păsări. De unde mă strigi? De unde îmi cânţi?
- Adame, eu sunt în tine de la-nceput. Şi ţi-am auzit fiecare respiraţie sau fiecare cuvânt pe care l-ai rostit. Când tu respiri, respir şi eu. Când tu mergi, merg şi eu şi umbra ta e umbra mea, căci şi eu sunt fiinţă de humă ca şi tine, sădită înlăuntrul tău de la Facere. Cu fiecare pas pe care îl faci, mă zgudui şi eu, iar când te apleci sau te arunci în vreo tufă să-ţi răsfeţi simţurile, pe mine mă laşi fără aer, căci mă apasă greutatea ta. Lasă-mă liberă, Adame, şi vei vedea că şi eu sunt asemenea ta, bucată din acelaşi lut din care ai fost plămădit. Şi vom cunoaşte împreună Grădina Raiului şi ne vom înfrupta din ea.
- Ce spui tu, fiinţă? Înăuntrul meu e plin de mine, iar En-Saf m-a clădit doar pe mine prin truda Sa. Îi port sudorile în piele şi lumina în ochi. Eu sunt singur în această grădină şi toate îmi cunosc doar vocea mea.
- Singur? Adame, eu nu pot să văd, dar aud şi am ascultat bine la ce e în jurul tău. Aud bătăile inimii tale, sacadat, un ritm pe care îl aud şi dinafara ta. Şi cântecele acelea ce mă trezesc dimineaţa sau paşi înceţi în urma ta. Ele nu-ţi aparţin, căci glasul tău e grav şi reverberaţiile sale tremură în mine, iar pasul tău e apăsat şi mă zdruncină. Deci nu eşti numai tu, Adame, în lumea asta, ia seama bine!
- Arată-te, îţi spun! Te-aud şi nu te văd. De câte ori vorbeşti, ceva m-apasă tare sub coaste. Să fie inima? Şi tot mai greu respir.
- Eu sunt în tine, Adame, sub coastele tale ca-ntr-o închisoare. Eliberează-mă, doar!
- Mă pipăi şi nu te simt! Simt doar degetele mele pe pielea mea şi coastele astea fragile în mine. Poate mi-am întins un muşchi. Arată-te!
- Vrei să-mi vezi faţa? Culcă-te şi mă voi arăta în visul tău.

Aşa am şi făcut. Am adormit pe loc, de parcă vreo vrajă m-a cuprins pe nesimţite. Iar în vis se făcea că mergeam spre un râu mare şi zgomotos, să fi fost Tibrul sau Nilul ori Dunărea? Nu ştiu. În urma mea aud paşi. Un pas lin, ce parcă abia atingea pământul. Când îmi întorc chipul, ce-mi fu dat vederii? O fiinţă albă ce parcă radia. Semăna şi nu prea cu mine. Mergea în două picioare şi avea două mâini, ca şi mine. Zâmbea şi fredona un tril: "Adame, eu sunt soţia ta. Adame, eu sunt sortita ta. Adame, în braţe mă vei lua şi-mpreună vom popula lumea.". De 3 ori acelaşi cântec. Surprins, mă-ndrept spre ea, mă ia de mână.
- Pune mâna pe pieptul meu! În noi bate aceeaşi inimă! O simţi? Ascultă-ţi inima bătând tic-tac, tic-tac, chemându-te pe nume. Acum ştii cine sunt?
- Nu înţeleg.
- Vrei să-nţelegi? Hai cu mine! Vezi pomul acela, cel mai falnic dintre toţi? În el stă cunoaşterea.
- Dar... pomul acela e interzis!
- O fi. Dar mie mi-e foame. Mi-e foame de viaţă, Adame, iar înăuntrul tău mă ofilesc. Mi-e foame de un fruct real, de un aer care să-mi invadeze plămânii, de o inimă care să bată pentru mine. Hai să mergem!

M-a tras după ea până la copacul cel mai verde şi mai încărcat dintre toţi. Un şarpe veghea la trunchiul său. Ea s-a aplecat şi l-a mângâiat, iar şarpele a-nceput să urce pe trupul său şi i s-a încolăcit pe cap sub formă de coroană. Părea că zâmbeşte şi a sâsâit ceva.
- Ce spune?
- Nimic. Doar să-ndeplinim profeţia. Acum e momentul. Adame, ţie nu ţi-e foame?
- Mi-e somn. Un somn din care nu m-aş mai trezi. Dar cum se uită şarpele ăsta la mine! Parcă toată vlaga îmi fuge din corp. Mă simt atât de moale, ca un clei cu prea multă apă.
- Eşti obosit. Ai obosit să fii atât de singur, tu şi cu gândurile tale. Drept vorbind, nici alea nu-s prea multe. E un ecou în capul tău, Adame! Trebuie să mănânci ceva să te-ntremezi. N-ai nicio grijă, mă voi ocupa eu de tine. Tu admiră şarpele în continuare. După cum vezi, e singurul şarpe de aur din grădină. Şi e unic, ca şi tine. Aveţi mai multe în comun decât ştii tu. Priveşte-l! Nu e minunat cum străluceşte în plină zi?
- E atât de frumos! E unic! Şi uite ce aripi de înger are! Am mai văzut privirea asta undeva... Încerc să-mi amintesc, dar nu pot. Cine eşti tu? Unde suntem?
- Eu sunt ca şi tine, Adame. Şi mă perpelesc de foame.
- Ce spui tu? Nimeni nu e ca mine. Uită-te la braţele astea vânjoase şi la picioarele mele puternice! Ah, dar sunt atât de obosit. Mi-e somn...
- Ia o muşcătură din mărul ăsta şi te vei simţi mai bine. Vei vedea, împreună vom domni peste lumea asta. Adame, eu sunt soţia ta, Adame, eu sunt pieirea ta. Adame, în braţe mă vei lua şi-mpreună vom ruina lumea asta.
- Soţia mea? Pieirea mea? Eu sunt nemuritor şi cald, nimic nu poate duce la pieirea mea! (Pauză de 9 secunde) Dă-mi o muşcătură din mărul ăla, poate nu-mi va mai fi atât de somn.

Şi am muşcat. Apoi, totul în jur s-a schimbat. Tot ce era verde, s-a veştejit, tot ce era fruct, a putregăit, apele au încetat să mai curgă, animalele alergau disperate în toate direcţiile şi se mâncau una pe alta, păsările nu mai cântau, ci cădeau moarte din copaci, peştii săreau pe uscat şi mureau şi ei. O furtună s-a ridicat din depărtare şi-a-nceput să măture tot în jur, iar o ploaie de foc a-nceput să cadă. Căutând-o cu privirea pe ea, văd o fiinţă întunecată în locu-i, cu şarpele încolăcit pe un picior, pe sexul ei, pe sâni, pe braţ, pe gât şi sugând la pieptul ei. Un extaz se citea pe faţa ei, o plăcere păcătoasă, pe care nu am putut-o recunoaşte.
- Hei! Tu, fiinţă ce mai devreme m-ai ademenit să gust din mărul tău! Ce faci? Ce e asta? Cine eşti?
- Deschide bine ochii, Adame! Eu sunt în tine! Vino şi tu să sugi la pieptul meu, căci din sfârcurile mele izvorăşte nemurirea!
- Eu sunt deja nemuritor! Cine eşti? Ce-i cu focul ăsta în jurul meu?
- Eu sunt soarta ta, închisă-ntre coastele tale şi tot focul acesta va arde până când mă vei elibera. Înţelegi acum?

Am început să urlu şi să fug şi eu cu toate animalele, dar focul era peste tot. Teroare. N-am mai simţit asta niciodată în Grădina Edenului.
- Ce vezi tu aici nu e Raiul. Aceasta este profeţia! Şi o să simţi mereu un foc între coastele tale până când îmi vei da drumul.

M-am trezit disperat. Am început să caut în jur. Nu ştiam nici eu ce, până când am găsit: o scoică ascuţită.
- Poftim! Ia de-aici, carne nesăbuită! Şi-am început să-mi crestez coastele, să scot odată din mine morbul ce mă ardea. Simţi durerea mea? Simţi cum se scurge sângele din mine, baltă la picioarele mele?
- Adame, lasă-mă să ies!
- Doar mort!
- Adame, nu mă ucide! Nu ştii că e păcat capital? Sunt şi eu o fiinţă ca şi tine! Adameeee!

Şi am crestat, şi m-am tăiat, şi m-am lovit până când am simţit că puterile mă lasă şi nu-mi mai pot controla mâinile.
- Unde eşti?
- Adame, opreşte-te! Ne ucizi pe amândoi!

Am cercetat măruntaiele mele cu palma, până când am găsit o bucată de humă în mine şi am aruncat-o departe.

M-am trezit cu ea stând lângă mine, exact ca în vis, radioasă şi âmbitoare.
- Încă nu ştii cine sunt?
- ... Nu...
- Adame, eu sunt Eva.