Fragment de roman (în lucru)

I.

...culegător de ultime cuvinte. Nu de ultime cuvinte spuse într-o gară, la vreo despărţire: "Iubitule, o să mă gândesc numai la tine", după care ea coboară la a şaptea staţie, în oraşul unde locuieşte, îşi întâlneşte un vechi amic, acela o invită la o petrecere, ea acceptă doar pentru a-şi ostoi dorul, bea trei beri şi un pahar de vin, după care se retrage într-o încăpere cu amicul şi, în noaptea care urmează, îşi aminteşte de exact două ori numele iubitului, pronunţându-l accidental printre gemete. Asistentul ăla, alături de care îmi petrecusem cinci luni într-un spital – tuberculoza – nu era culegător nici de ultime cuvinte spuse la un divorţ, gen: "Tolomacule, te-am vrut doar pentru banii tăi". Era interesat doar de acele ultime cuvinte care se întâmplă să fie chiar ultimele din viaţa unui om, adică ultimele-ultimele înainte de a-şi da suflarea.

Avea asistentul pasiunea asta – şi era o nebunie, într-adevăr. Cum poate un om normal să colecţioneze vorbele finale ale unui muribund? Tehnic vorbind: cum poate? Asta-i întrebarea pe care mi-am pus-o şi, fireşte, i-am adresat-o şi lui când mi-a vorbit prima oară despre nebunia lui, în timp ce fumam o ţigară ilegală, în foişorul din curtea largă a spitalului. Putea, dacă era într-adevăr o pasiune. "Ai putea şi tu, mi-a zis, dacă într-adevăr ar fi o pasiune." Nu, pentru mine nu era atrăgătoare perspectiva de a aduna pentru propria-mi colecţie ultimele cuvinte ale unor muribunzi, mai ales că trecusem deja prin spaima morţii. O asemenea idee mi se părea dacă nu dementă dincolo de limite, măcar un pic dementă, atât de dementă cât e necesar pentru ca emiţătorul ei să fie demn de băgat la ospiciu.

În colecţia lui, avea o sumedenie de ultime cuvinte ale unor pacienţi întâlniţi prin spitale. Plus: vorbele de dinainte de moarte ale unei femei care se înecase. Astea fuseseră obţinute de la nişte martori oculari – "un copil de treişpe ani şi o tipă de douăzeci, sora copilului şi nepoata ăleia moarte", cum îmi spusese el pentru a-mi elimina orice dubii privind veridicitatea piesei sale de colecţie. În fine, contextul are mai puţină importanţă. Interesant, din punctul lui de vedere, era că femeia strigase: "Iu-hu-hu, mă duc în Malibu!", după care se aruncase de pe un dig în apă. Nu, nu voia să se sinucidă, veniseră toţi trei pentru a face baie într-un râu. A nimerit probabil într-un vârtej – o bulboană, spunea asistentul, după care lăsa câteva rotocoale de fum deasupra capului. O bulboană. Şi nu a ajuns nicidecum în Malibu, fireşte, ci doar la vreo două sute de metri mai încolo, unde au şi găsit-o nişte oameni alarmaţi de fata de douăzeci de ani şi de băiatul de treişpe.

O altă piesă importantă din colecţia asistentului – era plin de el: fiecărei poveşti îi dădea o greutate aparte, accentuând cuvintele şi slobozind apoi cercurile alea de fum pe care i le-am invidiat cinci luni la rând; eu nu aveam timp de cercuri, fumam atent la orice zgomot, puteam fi oricând prins – era constituită din vorbele de dinainte de a-şi da duhul ale unui ochelarist. N-avea nici o importanţă faptul că respectivul era ochelarist, nici nu ştiu de ce a făcut asistentul observaţia asta, dar, pentru că a făcut-o, mie aşa mi-a rămas în memorie. De astă dată, avea numai un martor ocular, care s-a întâmplat să nu fie nici măcar neam cu ochelaristul. De fapt, mai fuseseră în jur câţiva oameni, însă ei asistaseră doar la moartea aceluia, nu fuseseră atenţi la ultimele sale cuvinte. Aşa că asistentul nu se putuse baza decât pe un singur martor, cel deja pomenit. Ei, bine, conform acestuia, ochelaristul tocmai se împiedicase într-o crăpătură din astfalt şi-şi desprinsese talpa unui pantof. "Futu-i mama ei de viaţă", a înjurat omul după ce s-a aplecat şi şi-a privit pantoful stricat. Ceea ce ochelaristul n-a băgat de seamă în momentul acela e că se afla în plină traversare a străzii. Mai rău, n-a băgat de seamă nici faptul că o maşină se îndreaptă năucă spre el. Asistentul spunea că, imediat ce a aflat de accident, a fugit într-acolo. Şi mai spunea că pantoful cu pricina nici nu era compromis total, ci doar un pic, la vârf. Deci nu exista chiar un motiv serios pentru ca ochelaristul să se oprească în mijlocul drumului şi cu atât mai puţin să înjure: "Futu-i mama ei de viaţă". Tocmai asta făcea cazul spectaculos: a fost mâna lui Dumnezeu, zicea asistentul. Şi-a dat viaţa pentru un pantof desprins doar puţin, la vârf... puf, puf, rotocoalele... Trebuie să admit că aici am recunoscut şi eu o ironie a Celui de Sus, care uneori pare a se distra copios pe seama noastră.

Reţin cifra pieselor din colecţia prietenului meu la acea dată: douăzeci şi opt din afara spitalelor, culese de la diverşi martori, şi treizeci şi patru din spitale – dintre care două fuseseră obţinute chiar în perioada cât m-am aflat şi eu printre pacienţi. De atunci şi până acum probabil a cules o serie impresionantă de ultime cuvinte, trebuie să fi depăşit o sută, poate două – doar sunt aproape zece ani de când nu l-am mai văzut. Mă întreb însă dacă a mai reuşit să îşi adauge la colecţie o piesă la fel de importantă precum cea cu care se mândrea la vremea aia cel mai mult: ultimele vorbe ale unui muribund înregistrate pe o casetă audio. Întâmplarea prin care ajunsese la acea casetă era oarecum...

– Ce ziceţi de mort?
Nu-l cunosc pe omul ăsta. Nu l-am văzut în viaţa mea. Totuşi, îmi dă un cot şi repetă întrebarea:
– Ei, ce ziceţi de mort? Ştiţi că nu ăsta e costumul lui cel mai bun? Nevastă-sa, Dumnezeu s-o ierte...
– Soţia lui e acolo, spun în şoaptă, de parcă ea m-ar putea auzi, arătând spre încăperea cu sicriul. Trăieşte.
Se uită la mine ca şi cum aş fi spus vreo inepţie.
– Bineînţeles că trăieşte, am zis eu altceva ?
– Aţi zis "Dumnezeu s-o ierte".
– Da, domnule, s-o ierte, că e vară-mea de-a doua, dar nici chiar aşa... Îi moare bărbatul, iar ea nu-l îmbracă în costumul cel mai bun. Şi ştiţi de ce ? Ca să-i rămână, cică, lu’ fii-su, nepotu’ meu, adică. Iar ăsta e un pierde-vară, drept să vă spun. O dată, ia să vă povestesc, o dată ştiţi ce i-a făcut lu’ taică-su, decedatul ? Bine, atunci nu era decedat, vă imaginaţi. Asta s-a întâmplat mai demult. I-a luat toţi banii din casă şi cheile de la...

Nu ştiu ce vrea. Ieşisem la o ţigară, pentru că nu puteam să fumez alături de cel mort. Mă cufundasem în gândurile mele, începusem să mă simt chiar mai bine, mi-a ajuns galbenul străveziu al chipului din coşciug, negrul obositor al celorlalţi. Respiram aer, vedeam cerul, mă gândeam la asistentul acela nebun. Bine, nu neapărat nebun... Iar ăsta se bagă aiurea în mintea mea, în momentul meu de linişte.

– ...praf i-a făcut maşina, pentru care sărmanu’ muncise şase ani s-o cumpere.
– Au făcut un împrumut, spun – şi nu ştiu de ce spun asta. L-au returnat în trei ani.
– Trei ani, bun. De unde ştiţi? Ş-apoi ce, nu-i de-ajuns? Trei ani de muncă s-au dus! Şi de ce ? Pentru că era beat, de asta! Iar acum, vară-mea de-a doua îi lasă lui costumul cel bun, că, zice ea, doar n-o să-l bage în pământ ca să-l mănânce viermii.
– Aţi auzit-o spunând asta?
– Da, pe cuvânt.

Strivesc ţigara sub pantof şi-i zâmbesc în silă celui care – deşi nu-l cunosc – s-a recomandat drept unchiul dinspre mamă al fiului celui mort. El dă din cap dezaprobator, dau şi eu, apoi mai dau şi din mână, cumva a "asta-i lumea de azi, domnule, ce poţi să faci?", apoi mă scuz şi mă îndrept spre încăpere.

– Din partea cui sunteţi? mai aud în urma mea.
Mă opresc.
– Cum adică?
– Sunteţi din partea decedatului, nu?
– Îhî.
Înăuntru se aşează coroanele. Soţia celui din sicriu plânge parcă mai tare. Pe una dintre coroane scrie pe o parte: "Îţi v-om purta veşnică amintire", iar pe partea cealaltă: "Lacrimile noastre nu se vor usca, soţia şi copii noştrii". Gramatica nu-i aduce onoruri celui mort. Fratele soţiei poartă coroana, el o sprijină de capătul dinspre picioare al sicriului. Cineva îmi spune să iau eu coroana din partea mamei, care plânge şi ea, alături de soţie. Dau din umeri, neputincios – habar n-am unde e coroana. Urăsc momentele astea. Le-am urât şi la precedentele înmormântări. Nu am cum să fac nimic. Habar n-am de nimic, deşi asta nu-i prima înmormântare...

Fac eforturi să mă gândesc din nou la asistentul care mă trata de tuberculoză fumând alături de mine şi slobozind rotocoale în aer, fac eforturi să-mi amintesc cuvintele de pe casetă, cea mai importantă piesă din colecţia lui. Numai că de data asta amintirea refuză să se concretizeze. Nimic. Doar strigătul: "Iu-hu-hu, mă duc în Malibu" – chestia asta pare să mi se fi lipit de creier, ceea ce e întru câtva rău, pentru că mă face să râd. Râd şi mă întorc cu spatele la sicriu. Unde o cucoană cernită, care însă n-a uitat să-şi vopsească strident ochii, chiar dacă un pic întunecat, mă priveşte mustrător. Rânjetul mi se scurge în gât. Nu mai râd. De fapt, nici nu-mi prea vine să râd, să râd adică de-adevăratelea, doar să mă schimonosesc şi să mi se pară că râd. Mă întorc cu faţa spre sicriu.

Un bărbos, nici pe ăsta nu-l cunosc, aduce coroana mamei celui care va fi înmormântat peste două-trei ore. Se îndreaptă cu ea spre sicriu, tot în partea dinspre picioare. Dă deoparte coroana deja pusă acolo şi o reazemă pe cea adusă de el.

– Hei!
Nu pot să-mi amintesc nimic. Nici de asistent, nici de casetă. Adevărul este că nici n-am motive să-mi mai amintesc de acele lucruri care oricum au rămas mult în urma mea. În alt prezent. Tocmai acum mi-a venit ideea asta, deşi cred că nu-mi aparţine, dar se potriveşte foarte bine stării mele de spirit: nu există trecut, există doar un prezent-alergare continuă în jurul gropii, iar imaginile se schimbă doar în măsura în care, în alergare, îţi schimbi poziţia faţă de groapă. Da, n-am spus-o eu, nu-mi aparţine, acum îmi amintesc. A spus-o cel din sicriu, în urmă cu nici un an, când eram amândoi lângă un alt coşciug şi filosofam patetic despre viaţă şi moarte. La naiba!

– Lasă coroana acolo! Ce, verişorii nu-s importanţi? Să aibă şi ei coroana în faţa sicriului, ca mama, că am copilărit împreună cu mortul, ’mnezău să-l odihnească, dom’le.

A, da. Verişorul... A copilărit, într-adevăr, cu cel plecat dintre noi, erau prieteni, mergeau împreună să pască vacile satului, povestea asta o ştiam de mult, jucau fotbal cât e ziua de lungă pe mirişte, iar povestea cea mai interesantă în ceea ce-i privea era că şi-au făcut patine cu rotile din nişte scânduri şi din rulmenţi, s-au legat de mâini cu sfoara al cărei celălalt capăt era legat de coarnele vacilor şi, după ce au tras câte un bici pe spinarea animalelor... Ce copii proşti ! Oare şi eu să fi fost tot aşa de prost în copilărie? Vacile, înnebunite, au luat-o la fugă, când au ajuns pe drumeagul din faţa bisericii, ăia doi urlau cât îi ţineau bojocii, beliţi pe burtă, plini de sânge, târâţi de animale. Patinele înjghebate de cei doi rămăseseră undeva mult în urmă. I-a văzut popa, care tocmai ieşea din biserică, şi a început sărmanul grăsan să fugă după ei. Era să-şi dea duhul popa. Mai departe nu ştiu altceva decât că cel aflat acum în coşciug a stat trei zile în spital şi alte vreo două săptămâni în pat, iar popa n-a mai venit a doua zi la slujbă, deşi era sărbătoare, pentru că a făcut febră musculară. A râs tot satul de treaba asta.

– Dar mama e totuşi mai importantă! se apără bărbosul care a adus coroana.
– E importantă, dom’le, că e şi mătuşa mea. Da’ şi noi, verii, suntem importanţi, ’mnezău să-l ierte pe mort, c-am trăit o viaţă cu el, până să plece la oraş, dom’le. Aşa că lasă coroana acolo.
– Şi-adică, vreţi să spuneţi că, dacă aţi copilărit cu el, gata, trebuie să aveţi coroana mai în faţă? Eu îl cunosc de douăzeci de ani, i-am fost coleg, jucam şah cu el în cancelarie în timpul săptămânii, şi duminica, acasă. Ne întâlneam cu familiile, nu-i aşa?

Ce care vorbeşte şi care aruncă întrebarea asta spre soţia mortului e de la şcoală, coleg cu... Fost coleg, da. Are un aer de intelectual pur, păr grizonat, barbă. Îl cunosc, am jucat şi eu şah de câteva ori cu el. M-a bătut de fiecare dată. Nu-l simpatizez din cale-afară.

– De zece ani, repetă bărbatul grizonat. Şi eu am atunci dreptul la o coroană în faţă. Eu şi toţi ceilalţi colegi, spune şi arată apoi cu mâna spre un grup de bărbaţi şi femei, mai tineri şi mai bătrâni.
– Dom’le, noi suntem veri, adică de un sânge.

– Şi ce, vorbeşte şi cucoana cernită cu ochi vopsiţi intens, care-mi aruncase mai înainte o privire mustrătoare pentru schimonoseala mea, asta garantează că v-a iubit mai mult ca pe domnul? – şi arată spre profesorul grizonat. Da, sigur, pe mama lui a iubit-o, la fel şi pe soţie, dar pe dumneavoastră?

Verişorul roşeşte, se încruntă şi o priveşte ameninţător pe femeie.
– Doamnă, nu te băga mata în vorbă! Am păscut vaci cu văru’ meu, am făcut împreună numa’ trăsnăi, eu îl ştiu mai bine!

Mama celui mort se apropie de verişor, pune mâna pe mâna lui, îl roagă să se liniştească.
– Da’ lasă-mă, mătuşă ! Că orăşenii ăştia nu vezi cum să bagă ca dracu-n toate amintirile mele? Ce, cu ei a păscut vacile ? ’mnezău să-l odihnească, că, dac-ar vedea, săracu’, cum îşi bate ăştia joc de văru’ lui...

– Hai, pune şi tu coroana, spune mama.
– Dar nu-i corect, doamnă, se revoltă cucoana. De ce, adică?

E sora soţiei mortului... Am recunoscut-o, în fine. Ştiam că o cunosc, o întâlnisem în urmă cu vreo şase-şapte ani, după aceea s-a certat cu soră-sa şi cu soţul ei, nu s-au mai întâlnit. Auzisem că s-au împăcat în urmă cu două luni, cel aflat acum în coşciug o chemase să se împace, ştia doar că va muri. Ea a acceptat. S-o fi schimbat ea atât de mult, sau faptul că e machiată atât de... ?

– Nu-i corect. Şi noi i-am fost neamuri, chiar dacă nu de sânge, ci prin alianţă.
Mama celui mort dă din mână şi pleacă înapoi în celălalt capăt al coşciugului să jelească.
– Madamo, mata să taci cu ce-i corect şi cu ce nu ! Ca ştiu eu de mata, nici măcar n-ai vorbit cu familia lui vreo samă de ani.
Verişorul nu se lasă. "Madamo"?
– De ce minţi, domnule? Ce ştii dumneata?
Femeia începe brusc să plângă. Vine lângă ea profesorul grizonat şi, după ce o cuprinde după umeri, i se adresează verişorului:
– Domnule, puţin respect. Memoria celui mai bun dintre noi, aflat acum pe masă, nu-ţi dă dreptul să fii necioplit.
– Necioplit!? Adică eu vin de la treij’ de kilometri să-mi văd văru’ care-o murit, ’mnezău să-l odihnească, iar dumne... tu, bă, mă faci necioplit, dom’le!?

Mai multe voci se aud, indignate. Nu-mi dau seama dacă oamenii sunt deranjaţi de faptul că profesorul l-a făcut pe văr necioplit sau de faptul că vărul a vorbit cu profesorul la per tu. Aş înclina spre a doua variantă, mai ales că indignările cele mai zgomotoase vin dinspre grupul profesorilor.
– Păi, sigur că eşti necioplit de vreme ce vorbeşti aşa cu o doamnă!
Mâna verişorului se îndoaie din cot, dosul palmei porneşte ameninţător spre profesorul grizonat, dar se opreşte brusc, tocmai când eu eram tentat să închid ochii. Se opreşte pentru că poşeta cucoanei intens machiate, cumnata celui din sicriu, îşi ia zborul spre capul verişorului – şi nu greşeşte ţinta. Ţipete, se îngrămădesc toţi spre locul în care se află cei trei, spre locul în care mă aflu şi eu. De ce n-am intervenit ? Mă uit fără pic de vlagă la ei, nu-mi mai vine nici să râd, nici să plâng, nici să spun ceva, nici să mişc vreun deget. Nu ştiu de ce. Nu ştiu în ce mă cufund, dar asta-i senzaţia – mă cufund.
Mama celui mort plânge, îi dă pe toţi afară, urlă ca o nebună, plânge. Ies şi eu, speriat, habar n-am de ce. Tare speriat. Verişorul se dezbracă de sacoul negru, care oricum nu stătea de nici un fel pe el, îl trânteşte de pământ şi:
– Să mă ia dracu’ dacă mai calc vreodată în casa asta de oraş! Să mă ia dracu’ dacă nici pe văru-miu cu care-am copilărit, cu care-am păscut vacile, cu care-am făcut atâtea trăsnăi nu pot să-l cinstesc la moartea lui ! Să mă ia dracu’ dracilor!
Începe apoi să plângă în hohote şi iese pe poartă.
Oricum n-are să mai calce nicicând în casa asta. Vărul lui nu mai trăieşte. Casa i-a rămas moştenire soţiei. Soţia nu are nici un motiv să-l invite vreodată. Dar, într-un asemenea moment, cine mai are nevoie de logică, fie ea o logică atât de simplă?

***

În curând, o să plec şi eu din casa asta – şi probabil că n-o să mă întorc niciodată, la fel ca vărul de la ţară. Acum două ore l-am văzut pe mort ieşind pentru ultima oară din casa lui. Preotul i-a cântat, i-a urat, în felul său, drum bun spre locul acela luminat şi cu verdeaţă. Avea şi aici însă locul lui luminat şi cu verdeaţă. În spatele casei – terasa aceea în care jucam şah şi fumam trabuce. Grădina. Şi-apoi a venit cancerul şi l-a trimis în alt loc luminat şi cu verdeaţă. Iar preotul n-a găsit o minciună mai omenoasă decât asta: a plecat într-un loc luminat şi cu verdeaţă. Ceea ce-i o porcărie. Dacă avea nevoie de aşa ceva, n-avea decât să păşească în terasa lui, în grădina lui.

Am citit cândva o copertă de carte. Pe ea scria ceva de genul: "Natura nu jeleşte, natura nu acordă morţii nici un pic de onoare. Iarba crescută deasupra unei gropi comune e la fel de verde ca iarba crescută în oricare alt loc. Naturii nu-i pasă de memorie". Nu ştiu dacă exact asta spunea acea copertă de carte, nici măcar nu ştiu dacă ăsta era sensul celor scrise acolo. Dar imediat după întoarcerea de la cimitir am ieşit pe terasă, am privit spre grădină: în faţa mea se deschidea raiul ăla luminat, plin de verdeaţă. Natura din perimetru nu dădea doi bani pe moartea celui care ar fi trebuit să fie stăpânul ei. Ba, parcă-i făcea în ciudă.

Dacă ar fi trăit, natura ar fi fost la fel de nesimţitoare faţă de el. Dar i s-ar fi oferit aşa cum mi se oferă mie: ca un loc luminat şi cu verdeaţă. Ar trebui ca preoţii să-şi depăşească propriile clişee. Să spună chestia asta cu verdeaţa la slujba de înmormântare a unui om care a trăit toată viaţa într-o fabrică, a locuit într-un cartier muncitoresc, a inhalat fum şi praf de ciment şi şi-a dorit întotdeauna să ajungă într-un loc luminat şi cu verdeaţă. Ar putea s-o spună eventual la înmormântarea unui acrobat de circ, care n-a ajuns să aibă vreodată grădina lui, fiind mereu pe drumuri, la înmormântarea unui comis-voiajor, la înmormântarea unui cerşetor, la înmormântarea unui psihopat, la înmormântarea unui pianist celebru, care şi-a trăit toată existenţa în hoteluri, prin turneele lui. Dar nu la înmormântarea asta. Aici ar fi trebuit să se adapteze condiţiilor. Să spună: a plecat în spaţiu – asta şi-a dorit întotdeauna cel pe care tocmai l-am îngropat, să prindă ziua când orice om va putea zbura în spaţiu. La moartea mea, preotul ar putea să spună, de exemplu: s-a dus într-un harem... Ce prostii gândesc! Ce prostii... Dar aş putea gândi, naibii, altceva decât prostii? Dar aş vrea, naibii, să gândesc altceva decât prostii?
Stau pe veceu – stau pe veceu pentru ultima oară în casa asta. O să mă întorc în apartamentul meu şi o să stau pe veceul meu şi o să mă gândesc multă vreme de acum încolo cum am stat ultima oară pe veceu aici. Şi o să trec probabil o dată pe an prin cartierul ăsta şi o să mă uit la casă şi o să-mi amintesc cum am stat ultima oară pe veceu înăuntrul ei. N-o să mai intru aici niciodată, n-aş avea de ce. Cât de apropiat aş putea să mai fiu de-acum cu soţia celui mort? Şi la ce bun? A, dacă o să mă doară stomacul exact când mă voi afla prin zonă... Da, uite, nu ştii ce îţi rezervă viaţa. Poate că voi mai intra aici. Poate că... Iarăşi prostii. Numai prostii. Mai bine nu mai gândesc nimic. Absolut nimic. Mai bine iau cutia asta de detergent şi citesc, pentru a nu fi capabil să gândesc nimic. Înălbitor? Mai bine iau cutia asta de înălbitor şi citesc, pentru a nu mai fi capabil să gândesc ceva.

(Ro) Atenţie! Nu folosiţi produsul pentru mătase, lână, ţesături colorate. Testaţi mai întâi pe suprafaţa interioară. Nu turnaţi produsul nediluat pe ţesături. Atenţie! Nu folosiţi produsul pe metale şi lemn. Atenţie! Produsul poate cauza iritarea pielii şi a ochilor. Nu lăsaţi la îndemâna copiilor. Pentru pete dificile, diluaţi 90 ml (6 linguri) în 1 l de apă. Înmuiaţi timp de 5 minute. Clătiţi. Spălaţi cu detergent.

(YU) Upozorenje! Ne koristite izbeljivač za svilu, vunu, ko¾u, obojena vlakna. Prvo uradite test na unutra¹njosti tkanine! Ne sipajte nerazredeni izbeljivač direktno na tkaninu. Upozorenje! Ne koristite izbeljivač za metale i drvo. Upozorenje! Èuvati van doma¹aja dece. Proizvod izaziva iritacije očiju i ko¾e. Za jače mrlje rastvorite 90 ml (6 ka¹ika) bjelila u jednoj litri vode. Ostavite da odstoji 5 minuta.

(BG) Внимание! Не кзползвайте белината върху коприна, вълна, кожа, цветни тькани. Първо кзпробвайте от вътрешната страна. Не кзливайте неразредена белина каправо върху тькани. Внимание! Не кзползвайте белина върху метали и дърво. Внимание! Белината може...

Vnimanie! Upozorenie! Atenţie! Nu mai pot să nu gândesc. De mai bine de două zile fac toate eforturile să nu gândesc. De mai bine de două zile, îmi torn înălbitor peste minte. Fac asta pentru ca nu cumva s-o recunosc pe mama în femeia aia care urlă la capătul mortului, ca nu cumva să-l recunosc pe fratele meu în coşciugul ăla, ca nu cumva să mă recunosc dracului pe mine în toată scena asta. Şi, mai ales, pentru ca nu cumva să încep să număr. Unu: tatăl meu, mort acum doi ani; doi: sora mea mai mică, acum un an; trei: fratele meu mai mare, acum două zile şi câteva ore.
Înălbitorul n-a funcţionat până la capăt, pete prea dificile.
Cineva bate în uşa de la toaletă.
Eu plâng.


Citiţi la Editura LiterNet:

Lucian Dan Teodorovici
96-00. Povestiri

http://editura.liternet.ro/ldteodorovici9600.php