Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În câte feluri e modernă capitala?


Augustin Ioan

17.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Proiectul dinastiei regale a României, de la bun început, a fost unul modernizator. Acest semnal nu are cum să fi ocolit arhitectura şi artele cu care se leagă. Dimpotrivă, arhitectura va fi principalul vehicol pentru o modernitate europeană pentru capitala României Mari. E adevărat că avangarda a avut nevoie - la început - de un spaţiu extra-naţional spre a lua fiinţă, chiar dacă doi din promotorii ei proveneau din România (Tristan Tzara şi Marcel Iancu). Dar, în anii douăzeci şi treizeci ai secolului trecut, apar tentative de conectare la schimbările urbanistice şi arhitecturale moderniste, ale occidentului; dacă arhitectura de sorginte Art-Nouveau nu a prins la Bucureşti, în schimb Art Deco are bune exemple de edificii, iar modernismul canonic explodează, mai cu seamă în mari investiţiile private, imobiliare şi industriale, din 1930 înainte. Ansambluri de locuinţe individuale şi blockhaus-uri umplu, treptat, centrul capitalei, schimbând-o la faţă (iarăşi, după prima tentativă, cea de la finele secolului al XIX-lea).

Modernizarea devine sinonimă cu modernismul arhitectural, care îi este vehicol. Capitala primeşte, astfel, blockhaus-uri înalte, dispuse de-a lungul marilor bulevarde, parte din ele noi (Magherul/Bălcescu), care dau seama despre un mod de viaţă diferit. Fără să fie locuinţe sociale, aceste clădiri reprezintă locuinţe de oraş ale clasei superioare (altele decât vilele suburbane), lucru reflectat în compartimentarea lor interioară, cu accese şi camere separate pentru personalul de serviciu. Modernismul interbelic ne apare, astfel, hibridizat, fără agenda socială şi egalitară a fondatorilor săi şi, uneori, cu edulcorări locale a expresiei estetice (multe astfel de blocuri nu au terase, ci acoperişuri).

Abia după scurtul episod stalinist, Hruşciov dă drumul la programul de locuinţe sociale în massă, lucru care prinde, treptat, şi la Bucureşti, în a doua jumătate a secolului trecut. Marile ansambluri de blocuri se ridică în anii şaizeci şi şaptezeci, deodată cu industrializarea şi atragerea de populaţie rurală care să muncească în capitală. Tot atunci, apar şi edificii semnificative, întâi analoage celor făcute la Berlin de Henselman (precum Institutul de matematică al Academiei, blocul de la fosta Operetă, sau blocul Romarta Copiilor), sau, mai mult de un deceniu mai târziu, precum ansamblul Politehnicii şi Academia Ştefan Gheorghiu (ambele cochetând cu brutalismul vremii, dar primul inovând o expresie monumentală cu referinţe neo-bizantine).

După 1989, modernismul târziu încearcă, iar, să recupereze o parte din modernitatea neconsumată a arhitecturii din România. Fie că sunt referinţe la cea interbelică, în diferite locuinţe individuale sau ansambluri (La Mesteceni), fie că sunt reluări ale unor teme americane, dar la scară şi cu o expresie mult mai modeste, temele modernismului arhitectural sunt prezente în arhitectura de astăzi a Bucureştilor drept principal vehicol al unei contemporaneităţi dorite, dar niciodată pe deplin realizate, deocamdată, cu modelul occidental de societate, de oraş şi de locuire urbană.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer