Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce înseamnă eclectic?


Augustin Ioan

24.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arhitectura Bucureştilor, mai cu seamă în perioada cât a fost capitală de regat, a fost diversă în tipologii, surse de inspiraţie, referinţe de prestigiu. Eclectismele Bucureştilor sunt, astfel, de mai multe feluri.

În primul rând, este vorba despre o arhitectură eclectică propriu zisă, de inspiraţie franceză şi, nu rareori, proiectată de arhitecţi francezi, la finele secolului al XIX-lea. Centrul istoric al capitalei României le datorează acestora mult din expresia sa actuală şi edificiilor de această factură li se datorează şi sintagma de Micul Paris. Prestigiului Franţei şi a artelor sale îi datorăm acest import masiv de arhitectură, în ciuda faptului că regii ţării erau de origine germană. Doar Castelul Peleş face figură aparte în acest discurs franţuzit, dar el era relativ departe de Bucureşti şi nu a produs, aici, efecte notabile, cu excepţia casei-muzeu neogotice de lângă gara regală Băneasa şi a încă două-trei vile centrale.

Tot eclectic în expresia sa mai degrabă neoclasică este şi Palatul Regal, practic în toate declinările succesive şi cu tot cu pilastrul său în ax de simetrie, care este dat exemplu studenţilor la arhitectură ca eroare de compoziţie. Or, eleganţa acestei compoziţii este indiscutabilă, mai ales când este contrapusă cacofoniei vizuale de la Casa Republicii/Palatul Parlamentului.

Arhitectura eclectică însemna, în epocă, expresie monumentală şi elegantă pentru edificii, referinţe la limbaje şi tradiţii culturale de prestigiu şi, mai ales, apartenenţa la un tip de societate: europeană, contemporană, progresistă şi branşată la curente şi tendinţe proprii vremii.

În al doilea rând, eclectice sunt şi (re)sursele arhitecturilor zise (neo)româneşti, aşa cum s-au constituit ele în valuri succesive: cel al primului Regat (1881-1918), apoi cel al României Mari (1918-1940), care comportă o separare în primul deceniu interbelic şi cel de-al doilea, concident cu domnia lui Carol II.

În al treilea rând, este vorba despre arhitecturi pitoreşti, propuse de grupuri etnice şi religii dintre cele mai diverse faţă de majoritatea etnică, ortodoxă. Semn al unei ospitalităţi urbane, coexistă în Bucureşti biserici catolice, anglicană, luterană, lăcaşuri de rugăciune neoprotestante, sinagogi, Bahai şi, mai nou, moschei. Grupurile etnice au propus, la rândul lor, direcţii în arhitectura capitalei, dintre care se detaşează arhitectura mediteraneană sau mauro-florentină. Asemenea vile private au reuşit să dea chip, prin extrapolare şi amplificare, şi unui mic palat, Elisabeta (1936, arh. Corneliu Marcu), aflat pe atunci în afara oraşului, în proximitatea nou apărutului Muzeu al Satului.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer