Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureştii identici (doar cu ei înşişi?)


Augustin Ioan

31.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Construcţia unei identităţi proprii a noului stat, România, a fost un proiect al secolului al XIX-lea, dus la apogeu până în cel de-al XX-lea şi a mers în paralel cu însăşi construcţia naţională. Resuscitarea sa din ultimele două decenii ale regimului comunist comportă o discuţie separată, deşi tema aşa numitului specific naţional devine obsedantă, retarda(n)tă chiar, în anii optzeci. Arhitectura a fost, probabil, cel mai important vehicol şi teren de experimentare pentru acest nou ţel al edificiilor publice.

Ion Mincu şi emulii săi din aşa numita Şcoală Naţională, deşi majoritatea şcoliţi la Paris, regăsesc în ambianţa medievală subcarpatică (şi sud-carpatică, de altfel), în legendele întemeietoare ale Valahiei şi Moldovei, puncte de sprijin pentru o arhitectură care să facă trimitere la episoade pilduitoare pentru ethosul naţional în emergenţă. În capitala Principatelor unite, devenite apoi România şi alegând regatul ca formă de organizare statală sub o dinastie străină, referinţele urbane (sau târgoveţe), mânăstireşti (pentru edificiile de amploare medie şi mare) şi decorate uneori somptuos se vor coagula treptat într-o arhitectură naţională.

Principiului iniţial, al colajului de elemente împrumutate din cele două, apoi trei (1877-1878), apoi mult mai multe (1918) provincii ale statului român, i se substituie, cu timpul, în perioada interbelică şi, ulterior, în anii şaizeci şi şaptezeci, cel al referinţelor pre-medievale (bizantine şi romane), ancestrale chiar. Apar elemente noi, precum campanilla (primăria sectorului 1), sau cerdacurile şi foişoarele supradimensionate (precum la Primăria Capitalei), rezultate din necesitatea de a supra-dimensiona, de a monumentaliza ceea ce, la origine, nu era deloc monumental (locuinţa muntenească de clasă mijlocie, culele, mănăstirile). O direcţie separată a propus şi arhitectura religioasă, care a descoperit, apoi, un drum propriu, post-brâncovenesc şi, deci, neo-bizantin, cu reuşite citabile în Bucureşti.

Anii treizeci sunt cei în care stilul oficial, littorio, al fascismului mussolinian este dublat, de la distanţă, de ceea ce a fost numit în epocă Stilul Carol II: capitala a primit, astfel, o seamă de edificii şi axe urbane noi, menite să monumentalizeze Bucureştii medievali. Chiar şi în perioada comunistă, apoteoza forului public (devenit piaţă civică în municipia comuniste, unele rebotezate cu numele lor roman) era noul centru civic, cu o Casă a Republicii care, potrivit arhitectei sale, primise (şi, astfel, salvase) decoraţii neo-brâncoveneşti, de la Mănăstirea Văcăreşti.

Tema identitară revine, pe un alt ciclu de evoluţie, şi astăzi. Redescoperirea arhitecturii brâncoveneşti (în cazul unor locuinţe particulare extravilane), a caracterului pixelabil (şi deci, digitizabil) al decoraţiilor vernaculare (mai ales la interioare şi în îmbrăcămintea feminină, prin ie), sunt semnale că tema continuă să fie una de actualitate, într-o lume, poate, prea globalizată.

 
 
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer