Despre distanţa socială

Citiţi, cei care nu aţi făcut-o încă, The Hidden Dimension de Edward T. Hall, o carte fondatoare pentru ştiinţa ergonomiei, dar care devine de folos şi când ne referim la spaţiile publice şi, astăzi, la distanţa socială. Încerc să sintetizez, aici, informaţii din carte împreună cu alte lucruri pe care le ştiu sau asupra cărora am emis ipoteze în texte anterioare.

Primul aspect: distanţa socială are sens cultural şi este din ce în ce mai mică de la vest la est. În Occident, lungimea braţului (şi cilindrul de spaţiu generat dacă ne-am roti, cu braţul întins, pe axa verticală a propriului corp), reprezintă spaţiul protector. Asta explică distanţa socială, pentru că două braţe întinse fac minimum 1,5 m. Acest spaţiu protector explică de ce e politicos să facem cunoştinţă cu un străin (binevoitor) întinzând braţul la maximum.

În al doilea rând, avem trei distanţe de protecţie. Cea mai sigură (faţă de străini) este cea în care putem controla vizual comportamentul întregului corp al celuilalt şi, în cazul unui comportament agresiv, putem lua măsuri de apărare (fugind, de pildă). A doua dimensiune, care presupune o familiarizare, este cea în care controlăm comportamentul torso-ului celuilalt, ştiind că nu există pericol din partea lui la care să răspundem prin fugă. Este distanţa la care discutăm, de pildă, la întâlniri sociale. În fine, există o a treia dimensiune, cea a apropierii, în care ne apropiem (sau nu împiedicăm apropierea celuilalt) astfel încât să controlăm vizual doar chipul. Asta este pragul de intimitate, care poate fi surmontat prin îmbrăţişare şi sărut (social sau intim).

Al treilea aspect priveşte componenta culturală, de care vorbeam la început. Etapele despre care am vorbit se diminuează apoi se dizolvă, dacă înaintăm spre est. Pentru occidentali, noi ne bulucim. Mă gândesc cât de oripilat a fost Yehudi Menuhin când i-a luat Iliescu mâna şi i-a ridicat-o, cum făcea Kim Ir Sen cu Ceauşescu. Cineva care nu ar fi ştiut tabieturile româneşti (după ce a lucrat cu Enescu, fiindu-i oaspete la vila din Cumpătul Sinăii) şi pe cele din Orientul Mijlociu s-ar fi retras, agresat. Aşa făceau colegii mei americani dacă mă apropiam prea... colocvial să le spun ceva la ureche, în timpul colocviilor noastre masterale, de la Cincinnati. Când le-am revăzut, ani mai târziu, ca profesor invitat, am constatat că indienii şi chinezii, majoritari în program, stăteau buluc, în vreme ce americanii stăteau distanţaţi unul de celălalt. Când eu am fost student acolo (1993-1994), erau doar un indian şi o chinezoaică. Or, imaginile pe care le vedeţi din India şi China ne arată că distanţa socială este zero. Mă întreb uneori dacă meditaţia indiană nu este şi o formă de a te distanţa / izola de ceilalţi în intimitatea cea mai profundă, cea a transcendenţei. De unde şi imaginea, ridicolă pentru un occidental de stânga, a celor care se uită nemişcaţi la un perete. Sau la o lumânare aprinsă, cu capul aplecat spre inimă, ca isihaştii ortodocşi în rugăciunea inimii.

Pentru civilizaţia iudeo-creştino-europeano-americană, distanţa socială este un inamic al spaţiului public şi al funcţiilor sale sociale (întâlnire, discurs, negociere, schimb de bunuri simbolice şi fizice). Dar toate aceste forme de socializare presupun pre-existenţa contactului fizic, cu distanţele pe care le-am explicat mai sus, şi care ţin de creierul reptilian mai mult decât de raţiune. De instinct primar mai mult decât de logică, deşi, la vreme de criză, înţelegem care e sensul acestor instincte de apărare. Când camera de televiziune sau aparatul de fotografiat au început să se apropie prea mult de chipurile liderilor, aceştia au început să îşi pună măşti (machiaj). Când faraonul se expunea public, rar, de la înălţimea ferestrei apariţiilor, cum se numea apertura în zidurile palatului unde el apărea, în costum ceremonial complet, era un simbol mai mult decât o fiinţă umană. Or, camuflarea presupune asumarea de măşti, atunci când ne ex-punem inspecţiei celorlalţi, în spaţiul public al societăţii-spectacol (Debord).

Este şi problema cursurilor online pe care le ţin(em) studenţilor noştri, aflaţi în intimitatea spaţiului lor privat. Ei au privilegiul camuflării (mulţi nu deschid deloc camera, unii nici microfonul) şi fac asta instinctiv: spaţiul privat presupune că îţi păstrezi controlul vizual de jur împrejur, dar alegi dacă te mai laşi ex-pus şi cât inspecţiei vizuale a celorlalţi. Eu nu am încotro, deschid şi camera video şi microfonul, este parte din masca (aici, de profesor) cu care mă prezint în spaţiul public, către ei. Dar şi eu aleg să nu vorbesc din spaţiul intim al locuinţei, ci din cel semi-privat: din birou, de regulă cu biblioteca în spate, nu pentru a arăta că am bibliotecă (şi am, una chiar serioasă), ci pentru a-mi fi mai uşor să extrag cărţi despre care le şi vorbesc. Aş putea pune fundaluri virtuale, ale platformei de e-learning sau ale mele, dar nu o fac. Însă această coliziune, a camerei video în casă, ne duce cu gândul la alte forme de expunere, voluntară sau involuntară. Supravegherea, de pildă, despre care voi vorbi altă dată.