Supravegherea

În Moscova s-au montat recent camere de supraveghere cu recunoaştere facială. În China, ele funcţionează de ceva vreme, în tentativa - antidemocratică - de a controla comportamentul cetăţenilor, cărora li se acordă punctaj cetăţenesc, în funcţie de care navighezi într-un astfel de regim totalitar. Dacă e să judecăm doar după numărul de camere de supraveghere, ne-am înşela, totuşi: probabil, cele mai multe sunt, sau au fost până bine de curând, la Londra. Ele dau seama despre un panopticism exacerbat. Panoptikon este modelul de închisoare perfectă propus de J. Bentham în secolul al XVIII-lea şi comentat de Michel Foucault în A supraveghea şi a pedepsi - Naşterea închisorii. Dispuse pe un tor împrejurul unui turn circular vopsit în culori închise, al supraveghetorului, celulele ex-pun pe deţinut vederii acestuia. Deţinuţii, însă, nu ştiu dacă şi când sunt inspectaţi vizual de către supraveghetor şi, pentru mai multă siguranţă, se autosupraveghează. În schema noastră de plan, lumina cade pe/prin celule, pe deţinut. Dacă, însă, am concentra lumina pe turnul supraveghetorului, am obţine o sală de spectacol, de felul Scalei din Milano, bunăoară, pe aceeaşi structură de plan. Cu alte cuvinte, panoptică nu e doar structura spaţială, ci şi orientarea privirii (în oraşele de azi, augmentată de dispozitivele video). Supra-vegherea înseamnă, deci, un exces de veghe, cel care, înscris pe creierii subiecţilor sociali ai regimurilor politice de orice fel, astăzi, e determină , în plus, să ne şi auto-supraveghem. Deocamdată, nu să ne şi auto-pedepsim.

Dar, revenind la distanţa socială, observăm că spaţiile publice, pentru că ele reprezintă esenţa vieţii sociale urbane (în orice caz în civilizaţia occidentală), sunt nu numai ţinta călătoriilor noastre deliberate, pentru care ne pregătim, ştiind că vom fi inspectaţi vizual de către ceilalţi (asumând măşti/machiaje, ţinute-semnal pentru grupurile cărora le aparţinem, sau am dori să o facem, precum şi roluri pe măsură), ci şi ţinta celor care vor distrugerea acestei vieţi sociale urbane. Atentatele din ultimele decenii au avut ca obiectiv predilect spaţii publice, locuri de agregare socială (gara Atocha din Madrid, metroul londonez, cutare magazin kosher şi redacţia Charlie Hebdo la Paris etc.). Evident, pentru că sunt atacuri mai... eficiente ca număr de victime, de vreme ce lumea se strânge acolo, dar, la fel de evident, pentru că spaţiile publice sunt locuri simbolice pentru viaţa noastră întreolaltă. Chiar în forma lor de simulacre de spaţii publice, mall-urile sunt, în ţări ca a noastră, unde abia acum dăm de gustul consumismului, destinaţii de succes, câtă vreme calitatea urbană a spaţiilor publice reale ale oraşelor suferă, din felurite pricini (statut încă neclar al proprietăţii, deci derelicţie, deci fuga comerţului pentru a se adăposti în mediile controlate ale supermarketurilor şi mallurilor); dar nu peste tot. Culmea, în Occident ele suferă şi decad, apărând fie comentarii experte despre modurile lor de agregare internă, fără ierarhii spaţiale sau relaţii de putere internă (junk space, al lui Rem Koolhas), fie chiar proiecte alternative de utilizare a spaţiilor abandonate (vezi aici), transformate, din simulacre de spaţii publice în chiar spaţii publice propriu-zise. În paranteză, a apărut şi sintagma de spaţii colective, pentru acele spaţii care sunt utilizate în comun, dar după un program impus de proprietarul privat al locului/clădirii respective; cu alte cuvinte, aceasta revine la a afirma că spaţiile publice trebuie să fie şi în proprietate publică, nu doar în utilizare socială.