Post-COVID19

Hristos a înviat! Tot din autoizolarea impusă, câteva vorbe în plus, în perspectiva ridicării graduale a restricţiilor, pe parcursul anului acestuia şi a următorului, cât cred că vor dura efectele dure ale acestui eveniment planetar.

1. China nu este o soluţie pentru nimic. Pentru absolut nimic. Dimpotrivă, este cauza dramei planetare, nu contează dacă deliberat sau din prostie tipic totalitară şi trebuie tratată ca atare, nu doar prin retragerea fabricilor fugite acolo, ale capitalismului occidental, care a capitalizat şi tehnologizat ţara aceasta, care fagocitează, ca termitele, absolut orice.

2. Spaţiul public nu va mai fi la fel. Probabil, câteva măsuri de precauţie vor supravieţui, dacă nu cumva se vor generaliza, de la distanţa socială la purtatul suprafeţelor intermediare / separatoare (vizieră, mască, mănuşi), devreme ce, foarte probabil, ameninţată măcar, dacă nu şi pedepsită, ţara-gazdă va riposta tot în zona războiului bacteriologic / virusal, cel mai simplu dintre toate. Foarte probabil, tensiunea socială acumulată înainte de şi în timpul claustrării mondiale va reizbucni în forme violente. La noi, vedem doar violenţa declasaţilor sociali, protejată de autorităţi lipsite de orice fel de autoritate, autoritate care vine din legitimitate politică şi socială.

Or, distanţa socială şi absenţa gesturilor de socializare şi curtoazie (strângere / sărutare de mână, sărut social, îmbrăţişare, fie ele şi formale) vor conduce la distanţe sociale psihice, la înstrăinare. De la înstrăinare decurg celelalte consecinţe deşirante pentru spaţiul nostru public (controlul supraveghetor / totalitar, de pildă).

3. Ca un caz particular al celor scrise mai sus, remarc consecinţele asupra spaţiului sacru. America şi occidentul în general erau deja în avangardă: tele-evanghelismul şi bisericile goale nu sunt o surpriză acolo şi nu vor mai fi nici aici, unde argumentul bisericilor pline încă mai funcţiona. Mă întrebau, la curs, studenţii: la ce foloseşte spaţiul sacru, ne putem ruga şi acasă doar, nu? Da, am răspuns, aproape toate acţiunile pentru care ne ducem într-un lăcaş de cult pot fi aproximate şi altundeva. Dar biserica, în sine o cameră de psihodramă, este singurul loc pregătit de om pentru a putea plânge. Catharsis-ul este posibil doar într-un spaţiu pregătit aparte (arhitectură, arte asociate, cântare / ecou, bună mireasmă). Aceste lucruri nu pot fi nicidecum aproximate de transmisiunea televizată, după cum ştiaţi deja, dar aţi putut trăi - corporal - de aceste sărbători...

Cu sprijinul, deloc dezinteresat, al idioţilor utili anti-religioşi, dezagregarea spaţiului sacru începe şi la noi, culmea, de Paşti.