Agresarea spaţiului privat

Închei digresiunile pe marginea efectelor pe care pandemia, prin consemnarea forţată la domiciliu, le are asupra spaţiului public prin câteva corolare, născute din propria experienţă, cu privire la spaţiul privat.

În primul rând, trebuie spus că ne-am redescoperit spaţiul privat, tocmai prin adăugarea lucrului online, de acasă. Timpul în plus petrecut aici ne-a făcut mai conştienţi de prezenţa acestui spaţiu, de virtuţile, dar şi de limitările sale. În primul rând, e o redescoperire a familiei în căminul acesteia, căruia i s-a adus augmentări în vederea adaptării la mai (prea?) multul timp de acasă. Nu mai e doar locul unde dormim, mâncăm, procreăm (vom avea creştere demografică peste nouă luni?): a devenit locul unde visăm, unde iubim, unde împărţim hrana, afecţiunea şi grija. Grija faţă de cei ai noştri din casă, dar şi grija pentru cei ai noştri mai îndepărtaţi: rigorile stării de urgenţă ne-au afectat în relaţia cu cei în vârstă, la care trebuie să ajungem, în ciuda piedicilor, şi care suportă cel mai greu consemnarea la domiciliu, mai severă decât în cazul celor activi social. Apoi, au început să apară chiar propuneri de design şi mobilier adresate fie lucrului acasă (desk pentru lucrul pe balcon, dar şi dispozitive de joacă pentru prunci şi pentru animalele de companie). Animalele de companie au fost redescoperite în ipostaza lor de companioni esenţiali ai vieţii noastre, câinii chiar şi-au recăpătat o parte din atribuţiile de la domesticirea lor, devreme ce, mulţumită lor, putem ieşi justificat din casă.


O altă constatare priveşte împărtăşirea online a intimităţii noastre. Grupurile de gătit de acasă sunt mai active ca oricând, chiar şi arhitecţii au unul, unde este apreciată în primul rând prezentarea felurilor gătite, devreme ce, pentru gust, trebuie să îi credem pe cuvânt pe autori. Mai apoi şi din ce în ce mai des, îmi văd vecinii ieşind în echipament de antrenament (trening) sau chiar în pijamale şi halat de baie la cumpărăturile de la piciorul blocului. Măştile asociate cu rolurile pe care le asumăm în spaţiul public (machiaj, vestimentaţie formală) au dispărut, practic, ocultate fiind de măştile fizice, menite să împiedice transmiterea sau primirea virusului. În schimburile online, care s-au mutat din locurile publice în scurt-circuite vizuale, vedem, însă, că există o dificultate de a surmonta tabu-urile spaţiului privat. Avem probleme în a ne arăta interioarele străinilor. Studenţii rezolvă asta stând fără video şi cu microfoanele oprite la cursuri, ceea ce dezavantajează profesorul care, evident, nu poate să se ascundă îndărătul aceloraşi comenzi ale platformelor de e-learning. Dacă se oferă inspecţiei vizuale a celorlalţi, de regulă aleg fundaluri neutre, dacă nu cumva digitale (platformele oferă aceste pudibonde fundaluri cu verdeaţă, spaţiu cosmos, sau culori psihedelice), sau porţiuni din spaţiul semi-public / semi-privat, de felul bibliotecilor (acolo unde ele mai există).

Din intimitate direct în intimitate, online-ul suprimă toate instanţele mediatoare dintre cei doi termeni ai spaţiului social şi, deocamdată, bâjbâim. O observaţie, totuşi, aceea că avem nevoie de a ne pregăti, de a asuma roluri şi măşti sociale, pentru a ne duce altundeva să lucrăm. Lucrul de acasă funcţionează de mulţi ani şi arhitecţii sunt, cumva, în avangardă din acest punct de vedere, dar el nu înlocuieşte, sper să nici nu o facă cu totul, instanţele publice ale socializării noastre.

PS: O discuţie live streaming cu Augustin Ioan despre Spaţiul public şi privat, în contextul izolării puteţi asculta (în organizarea ICR Tel Aviv) joi 7 mai 2020, ora 16, aici.