Am ales să vorbesc aici despre câteva cazuri, fiecare cu însemnătatea sa. Primul şi, probabil, cazul exemplar, este cazul lui Marcel Iancu / Janco. Spirit rebel, inovator, plural, Iancu participă la apariţia DADA-ismului, împreună cu Tristan Tzara, apoi se remarcă drept arhitect şi promotor al avangardei în România, pentru a pleca din nou, definitiv, în Palestina / Israel, unde rămâne fixat drept artist plastic de amplă anvergură. Este legitim să spunem că exilul este, cultural, istoric şi religios, o temă biblică; în plus, plecarea din ţară a lui Iancu este, de fapt, o alungare, cauzată de legislaţia antisemită introdusă de guverne europene interbelice, printre care şi cel cunoscut drept Goga-Cuza, la noi. Nu e de mirare că, în interviurile sale din Israel, Iancu nu are cuvinte bune pentru Bucureşti şi România din care a fost forţat să plece. Acum ne mândrim cu artiştii şi scriitorii evrei din România, uitând că, adeseori, au trebuit să plece din ţară ca să se formeze, ca să se afirme sau, la limită, ca să îşi scape viaţa.
Al doilea caz celebru de arhitect din România în exil este cel al lui Haralamb (Bubi) Georgescu, tovarăşul de fapte de vitejie arhitecturală al lui Horia Creangă. A plecat în SUA, unde era cunoscut drept Harlan Georgesco, făcând o carieră împlinită până în 1977, anul morţii sale. O carieră (haralamb-georgescu) pe care expoziţia şi catalogul, făcute ambele de dl. profesor Corneliu Ghenciulescu, au adus-o acasă, din nou. Nu voi trece în revistă contribuţiile româneşti ale arhitectului, care a lucrat inseparabil cu Horia Creangă vreme de zece ani, până la moartea acestuia (1943), nici pe cele americane, de cea mai bună expresie modernistă californiană. Dar merită atenţie întrebările pe care le pune Andrei Doicescu cu privire la biserica ortodoxă făcută în anii 1950 de către Harlan Georgesco (usa-california-biserica-construita); le reformulez, potrivit scopului acestui text: mai poate fi considerată maramureşeană o biserică din California, care abandonează şi materialul de plecare (lemn), spre a se împlini în materiale contemporane, inclusiv oţel, dar păstrând silueta originară? Bref, ce mai poate fi considerat autohton / românesc într-o biserică americană? Aici, aş aduce câteva comentarii: în primul rând, că biserici de lemn maramureşene s-au construit în ultimele decenii în comunităţi diasporene ale românilor. Într-o vreme, S.C. Taina Lemnului srl se ocupa cu astfel de exporturi de românitate prefabricată, în paralel desfăşurându-se restaurări (prodanesti-biserica-sf-gheorghe-povestea-restaurarii) şi o competiţie cu privire la cea mai înaltă turlă de lemn nou (deocamdată, titlul a trecut de la Şurdeşti la Săpânţa nouă). În anii '50, de bună seamă, acest export direct nu era cu putinţă, iar legislaţia americană cu privire la incendii este extrem de restrictivă, în cazul clădirilor publice. Pe de altă parte, Maramureşul însuşi s-a exilat în raport cu sine, abandonând în derelicţie bisericile sale de lemn, a căror nostalgie a pus-o în operă arhitectul româno-american. Să nu uităm că, demolându-şi arhitectura de lemn în favoarea construcţiilor falnice, de zid, pe care le-au văzut moroşenii în exilul lor italo-francez şi au dorit să le emuleze şi acasă, ei au renunţat deliberat, conştient, la una dintre (re)sursele lor identitare. Întâmplarea este pilduitoare, căci arhitectura de lemn a bisericilor transilvănene este exilată, la rândul ei, multiplu: întâi, reprezintă influenţa goticului central-european (o dovedesc nu doar similitudinea formală, ci şi prezenţa strict decorativă a celor patru turle de lemn împrejurul turlei principale, care, la origine, semnala dreptul cetăţii de a pedepsi cu moartea); trece - din zid de piatră şi cărămidă - înapoi (?), în lemn şi, după ultima invazie distructivă a tătarilor, coroborată cu uniaţia de la 1700, dă seama despre trecerea de la ortodoxie la (greco-)catolicism. Prin urmare, nu e uşor de răspuns, acum, la cele două întrebări cu privire la biserica lui Harlan Georgesco: pe fundalul celor întâmplate cu arhitectura tradiţională a Maramureşului, da, este o biserică având măcar nostalgia acesteia (şi, evident, a acestuia); şi, în raport cu această arhitectură tradiţională, pendulează, ca şi ea, între materiale şi semnificaţii simbolice diverse. La fel a făcut şi Dan Sergiu Hanganu, arhitect română trăitor în Canada, atunci când a avut de proiectat o mănăstire catolică. În mod deliberat, explicit, a adumbrit-o cu referinţe ale locului său de origine.
Întrebarea este dacă aceşti arhitecţi pot fi recuperaţi, altfel decât encomiastic, culturii arhitecturale din România, atâta câtă este. Pentru a putea da un răspuns, să privim împrejur: literatura exilului românesc, deşi scrisă şi / sau (re)publicată în româneşte şi publicitată (vezi cazul Vintilă Horia), nu a reuşit, cred, să rescrie canonul literar autohton. Cu atât mai puţin o vor face lucrări ale arhitecţilor de origine română exilaţi, deşi mulţi s-au format şi au şi lucrat în ţară înainte de a pleca definitiv; iar lucrările celor care nici măcar nu s-au format aici, alegând să înceapă studiile de arhitectură direct afară, o vor face cu atât mai puţin. Dan Hanganu s-a supărat pe mine când i-am spus acest lucru, şi pot înţelege resorturile nostalgice ale tentativei de a reface punţile cu locul natal, măcar sufleteşte. Dar operele lor rămân fidele contextelor care le-au generat, de la spiritul locului la ethosul comunitar şi la economia diferită. Pentru un arhitect, exilul este integral şi fără putinţă de evacuat, sau atenuat, din biografia operei.
(va urma)
PS: O discuţie live streaming cu Augustin Ioan despre Spaţiul public şi privat, în contextul izolării puteţi asculta (în organizarea ICR Tel Aviv) joi 7 mai 2020, ora 16, aici.