Lapis exilis (2)

Mai am şi alte cazuri relevante de arhitecţi din România plecaţi în exil. Iată-l pe Şerban (Sherban) Cantacuzino (telegraph.co.uk/obituaries/2018/05/04/sherban-cantacuzino-architectural-writer), fiul ilustrului şi aristocratului său tată, G.M. Cantacuzino, pe care nu l-a mai văzut din 1939 şi până la moartea acestuia. Am avut bucuria să îl cunosc la Londra, în 1992, când m-am dus la dânsul cu o scrisoare de recomandare de la Petru Creţia; apoi ne-am mai văzut la Bucureşti de câteva ori, a aprobat şi s-a bucurat de republicarea cărţii post-belice (1947) a tatălui său, Despre o arhitectură a reconstrucţiei (Paideia, 2003), pe care nu o ştia. Scrisă parcă nu în 1947 ci în zilele noastre, cartea aceasta ignorată a lui G.M. Cantacuzino nu ar fi putut fi cu mult mai "la zi". Din nefericire pentru noi, autorul avea / are încă dreptate atunci când critică starea de fapt de atunci - care este cam aceeaşi cu cea de acum - şi, tot din nefericire pentru noi, el are dreptate în pronosticurile şi în, deznădăjduite, profeţiile şi avertismentele pe care le formulează. Ni-l amintim pe autor ca reporter de front la Odessa, oripilat de arhitectura stalinistă. Iată-l atunci / acum avertizându-ne - inutil, dacă privim retrospectiv - împotriva fabricilor de case, împotriva dispariţiei meşteşugarilor edificării de calitate, împotriva dezgolirii până la os a siturilor istorice puse să servească obscene agende politice naţionaliste, prezente, împotriva dezagregării instrucţiei într-ale arhitecturii, împotriva... După care autorul a plecat în temniţă şi a tăcut, iar noi nu l-am ascultat vreme de aproape şaizeci de ani.

La fel de mult s-a bucurat Sherban Cantacuzino de selecţia făcută de Mariana Celac din termenii din revista sa, Simetria, antologie apărută tot la Paideia, în 2002, Introducere la studiul arhitecturii. În fine, este mult mai bine cunoscută contribuţia sa la apărarea patrimoniului arhitectural din România, prin Europa Nostra. E păcat că studii sale, precum foarte importantul volum Rearchitecture: Old Buildings, New Uses (care, de altfel, propunea, foarte devreme, un termen alternativ, cel de re-arhitectură, pentru cel de conversie, devenit acum adaptive reuse), nu au fost traduse în limba română, pe care o scria şi o vorbea extrem de bine, cu inflexiuni interbelice.

Nu e nici locul, nici timpul să explic de ce Cantacuzinii, iluştri exilaţi în Valahia de după căderea Constantinopolului, sunt, de fapt, un proces continuu de augmentare a culturii şi arhitecturii acestei patrii de-a doua a lor şi nu (doar) o sumă de voievozi, prinţi, cărturari şi ctitori, printre care se prenumără şi semi-cantacuzinul domn-martir, Brâncoveanu. Pe acest fundal l-aş proiecta pe Şerban Cantacuzino - arhitectul întru conservarea patrimoniului, criticul, jurnalistul (Architectural Review în epoca ei de glorie) şi instituţia (a fost secretar la Royal Fine Arts Commission, a mentorat până la sfârşit Europa Nostra).

În fine, dintre exilaţii noştri (sunt foarte mulţi în lume şi, mai cu seamă, în Franţa), l-aş mai alege pe Radu Drăgan. Radu a plecat din ţară întâi la o bursă la Paris apoi, aflând că nu va mai fi angajat definitiv pe postul de asistent pe care venise în şcoală în 1990, a rămas definitiv (?) acolo. A făcut două doctorate strălucite, unul la EHESS şi altul la Sorbona. A publicat în română, inclusiv în colecţia Spaţii imaginate a Editurii Paideia şi în franceză sau italiană iar, mai demult, cartea noastră comună Fiinţa şi spaţiul (ALL, 1992) a apărut în engleză la Edwin Mellen Press (Symbols and Language in Sacred Christian Architecture,1994). Rămas în patrie, RD ar fi trebuit să fie, până acum, măcar un serios candidat sau membru corespondent, dacă nu plin, la Academia Română; cu totul integrat în Franţa, ar fi trebuit să fie măcar membru important al CNRS. Cu toate acestea, nu este nici una, nici alta, spre pierderea ambelor instituţii. Radu lucrează (şi) ca arhitect (draganarchitecture.com) şi are nostalgia vremurilor când era cel puţin la fel de cunoscut acasă (şi) ca poet (O vară sălbatică, Tomis, 2006). Deşi o bună parte din referinţele lui Radu provin din cultura populară şi arhitectura vernaculară din România, deschiderea lui a fost dintru început, de când scria articole năucitoare în Arhitectura RSR ("Au cunoscut meşterii lui Constantin Brâncoveanu secţiunea de aur?" şi altele, din aceeaşi serie, rămân şi astăzi valabile, măcar ca interogaţie, dacă nu cumva şi ca argumentaţie), una fără rest universală. Prins între lumi, niciunde fixat, geografic şi cultural, dar şi neaşezat între cercetare şi proiectare, Radu Drăgan este exemplar: construcţia sa bio-bibliografică îl face, cred, exilatul ideal, deşi cred că nu îl fericeşte cu nimic acest titlu. Şcoala de la Bucureşti i-a greşit lui Radu atunci, în 1991, şi, în timp, a pierdut ocazia de a-l ocroti şi promova ca pe unul de-al ei, fie şi măcar ocazional. Păcat.