Lapis exilis (3)

Voiam să mai scriu tot aici, la tema plecării, despre exilul interior, despre retragerea multora dintre arhitecţii cei buni postbelici în arhitectura industrială, de pildă, spre a se feri de stalinism, dar lucrurile acestea au început să fie mai bine cunoscute. Cred că mai trebuie meditat asupra arhitecturii de urgenţă pentru cei năpăstuiţi de calamităţi naturale sau exilaţi din felurite motive etno-religioase. De asemenea, aş spune că exilul este chiar definiţia stilului, cel care pleacă dintr-o artă, epocă şi teritoriu geo-cultural, spre a se extinde în multe, sau în toate artele, în multe sau în toate ţările, uneori peste teritorii şi peste eoni: a se vedea numai recenta dispută asupra clasicismului privitoare la arhitectura federală din SUA: or, ce e clasicismul acolo? E palladianismul ajuns în Anglia şi, de acolo, exilat peste ocean, recuperat de preşedintele-arhitect Thomas Jefferson şi transformat în Arhitectură Americană; dar tot clasic este şi modernismul lui Philip Johnson de la Lincoln Center (google.com/search), atât de influent şi în arhitectura de la noi, sau cel al lui Richard Meier de la Islip, Long Island (richardmeier.com/?projects=united-states-courthouse-islip). Mai merită să medităm, cred, asupra bisericilor exilului românesc de după 1990, de la conversii ale unor lăcaşuri preexistente la noile construcţii care presupun aşezare definitivă şi o interesantă poziţionare în raport cu tradiţia de acasă şi cu cea de la faţa locului, la mult mai tinerii mei colegi Adam Dorin Ştefan sau Tudor Elian.

De asemenea, vreau să închei filosofic, spunând că exilul e parte din condiţia umană, începând cu alungarea din paradis (care e, etimologic, cel puţin, o grădină persană, înconjurată de ziduri de piatră) şi continuînd cu indemnul evanghelic de a considera că nu aici este casa noastră, ci dincolo, orice va fi însemnând acest lucru. Condiţia umană este una a despărţirii şi îndepărtării, între rădăcinile id (identitate) şi alter- (alteritate, dar şi alterare). Expresia acestei condiţii este lapis exilis, la Rene Guenon e lapsit exillis, în arabă Al Simsimah (https://alsimsimah.blogspot.com/2013/11/lapsit-exillis-rene-guenon.html). Piatră căzută din cer, care reînvie phoenixul şi care e asociată, în tradiţia mistică, cu Graalul, în breslele de constructori operativi era o metaforă a pietrei din capul unghiului: cheie de arc, de boltă sau inel de cupolă, cele care reprezintă expresia ultimă a măiestriei şi care închid sistemul constructiv, transformând o adunare de pietre sau cărămizi în arc, boltă sau cupolă, adică în metafore ale cerului, respectiv în figuri ale lui Iisus ("piatra din capul unghiului, pe care au uitat-o zidarii") sau ale Treimii înseşi. Condiţia arhitecturii este deci, măcar în acest sens, una a exilului perpetuu: din cer pe pământ, dar acolo fiind trasă de gravitaţia înnobilată în tectonică, rămâne să tindă, cu creştetul barem, înapoi spre cer...