Salutându-i pe oamenii de pe deal, de după meri înfloriţi şi spini înverziţi, am poposit la râu. Copiii alergau liberi în soarele dimineţii, ca şi cum toată planeta le-ar fi fost loc de joacă. Era timpul lor. Ca şi pădurea, acum puteau respira în linişte. Înapoi pe deal: familia asta gândise anticipativ. Întorşi dintr-un sistem hiper standardizat, cu rezidenţe canadiene ca nu ştiu câte cele mii de români plecaţi deja de ani buni, s-au hotărât să se mute pe un deal. Deasupra Băilor Herculane, o staţiune cu iz post-apocaliptic (nimic neobişnuit aici, părea că se pregătise demult pentru zilele astea de corona), locuiau ei, printre primii anticipatori ai unui mecanism în schimbare.
Când am ajuns la ei plantau un gard viu, cu tot cu copiii alergând de jos în sus. Acum când homeschooling-ul e o glumă pe reţelele sociale, la oamenii ăştia e de ceva vreme o realitate. În minuscula comunitate de câteva zile, sarcinile erau clare. Ca într-o agoră contemporană, se instituise propria democraţie. Fără misiuni măreţe şi fără să avem cum să salvăm lumea, deveneam suport pentru ei, cei care aveau să schimbe faţa lumii. Sau cel puţin aşa părea ieri: că undeva, dincolo de oraşele golite de oamenii izolaţi în case, viaţa avea sens. Doar că şi ea trebuia spălată pe mâini: de păcate.
Ce ne mai costa acum să pricepem: că nu mai putem mânca animale ca demenţii, că nu mai putem goni dintr-o parte într-alta cu maşinile personale, că nu mai aveam cum respira într-un timp tot mai comprimat, că aveam să ne sinucidem mental stimulându-ne necontrolat simţurile, că satisfacerea poftelor nu avea să ducă decât la mai multe pofte, tot mai complexe şi mai sofisticate.
Acum, în linişte şi în reconfigurare (asta dacă nu te lupţi cu demonii din prima linie şi devii un erou contemporan), aveam tot timpul de disoluţie mentală, într-o aspaţialitate care semăna tot mai mult cu o călătorie intergalactică. Eram în ultima fază, în acea scenă de final dintr-un Sfârşit al copilăriei cu care m-am identificat pueril şi total: eşti cel mai bun pianist din lume când ai rămas singurul om uman de pe Terra. Ca să nu mai zic de acea undă de telepatie ca început al sfârşitului consumului în care era şi timpul să ne înecăm. Bănuiam că acea rezistenţă mocnită, arsă într-o competiţie inutilă cu sine şi cu ceilalţi, se va manifesta la un moment dat ca o pandemie mentală. Şcoala era de vină, ai mei şi sistemul. Practic, nu ştiam altceva. Necrescând în ideea de a ne ajuta la nivel de comunitate, înţelegând simbioza dintre o entitate şi alta care nu au cum să funcţioneze separat, ai priceput că toate ţi se cuvin ţie, cu sau fără extensii. Acum era clar: erai o sinapsă între doi neuroni. Şi fără bâză, cam asta îţi era misiunea.
Trezită de o rază îmi amintesc: sunt încă la râu. Mă uit în jur: tot pe deal, tot se aleargă. Era deja amiază şi aveam să plecăm în curând. Acasă ne aşteptau lecţiile din manuale, pianul, planşele şi câteva asane. De data asta nu se dilatase, dispăruse cu totul: timpul.
