Pentru că: cu ce mă ajută să văd ce văd alţii din casele lor în timpul unei carantine mondiale când e mai clar ca niciodată că inegalităţile dintre naţii şi oameni sunt de-a dreptul enervante? Nu că aş începe acum să militez pentru întoarcerea cu altă faţă a unui marxism regândit şi aplicat contemporan, ci mai degrabă aş spune că minimalismul şi bunul simţ ar trebui să ne reintre în reflexe. Şi poate că zilele astea de stat faţă în faţă nu numai cu abisul - cu pozele altora, glumele repetitive şi inocente, demonii trecutului şi reminiscenţele lor asupra viitorului, încercarea de a găsi un sens comun într-un sistem care colapsează - au fost şi vor fi pentru mulţi dintre noi zile de referinţă legat de: ce facem de acum înainte? Dacă supravieţuim, ce mâncăm, cum mâncăm, cum vom dormi de acum înainte, ce-i învăţ pe copii, oare are sens să îi mai pun să cânte la pian sau le dau mai multe fişe de mate, le bag în cap să se facă medici sau data analysts, le scot din cap orice tentativă de a face artă spunându-le că alea-s mofturi?
Pentru că iată stadiul în care am ajuns acum, după aproape o lună de panică graduală, furie legată de autorităţi (gluma lui Goran Mrakic - scriitor timişorean excelent, autorul cărţii Punk Requiem pe care o recomand, mai ales în perioada asta - "Trebuie să avem încredere în autorităţi. Dacă până acum au reuşit să distrugă tot ce le-a ieşit în cale, probabil că vor stârpi şi virusul"), de întrebări despre supravieţuire, dezinfectat clanţe şi Zoom cu lumea cu care îţi împărţeai jumătate din viaţă. Să revin la idee, stadiul în care am ajuns este stadiul oglinzii sau identificarea narcisică à la Lacan. De aici şi nevoia infinită de validare socială care odată mutată cu totul în online îmi aminteşte de o teamă care nu îmi aparţine: la naiba, chiar totul trebuie să fie online?!.
Pentru mulţi dintre noi acest online ubicuu nu a schimbat radical cursul vieţii. Ne-a încetinit ritmul vieţii, ne-a scutit de tensiuni în trafic, a lăsat natura să respire (nu că pădurile de la noi nu ar fi rase în acelaşi ritm ante-pandemic, la naiba!), n-am mai zburat ca demenţii dintr-o parte într-alta a planetei să ne dăm cu schiurile (nu ştiu dacă să îmi fie ruşine acum de ritmul în care am călătorit sau fugit de sine în ultimii ani), n-am mai ieşit zilnic "la bere" ca să ne povestim aceleaşi şi aceleaşi amintiri din copilărie, n-am mai pierdut timpul la terase (şi cât îmi place să fac asta). Timpul mental a stat pe loc. În acel rallentando am reuşit să găsesc spaţiu de respirat şi curajul de a gândi logic. Fusesem undeva, dar nu acasă. Şi privind oraşul ca după un interstellar drive, mă gândesc că a venit şi momentul în care să mă apuc să aprofundez ceva, să devin migăloasă şi atentă la detalii. Reluăm gamele, cu exersat musculatura, digitaţia, poziţia spatelui, poziţia braţelor, unghiul format de genunchiul flexat, distanţa dintre tine şi claviatură, distanţa dintre tine şi ceilalţi, dintre casa ta şi restul planetei la care probabil că nu vei mai avea acces în următoarele luni. Vieţile altora, poate mai aproape online, poate mai aproape de fereastra fiecăruia, de după care vezi alte ferestre şi alte ferestre către alte ferestre. Deocamdată. Sunt o simulare ancestrală. E cu copy-paste, e cu Start? Poate îmi salvez fişierul de data asta. Fără copyright. Ţinem aproape.
