Tema Învierii la apus

Ocupând un spaţiu tot mai mental şi mai ascuns, extins pe mai multe straturi temporale, viaţa în izolare a început să excludă orice dorinţă de a mai face lucrurile "ca înainte". Trecând deasupra naivităţii autoimpuse, sintagma «totul va fi bine» îmi sfidează simţul anduranţei în încercarea de a accepta eşecul unui sistem în derivă. Individual şi împreună, partajând acelaşi serial capitalist nesustenabil în fundal, am uitat simţul decenţei. Vieţile altora se succed prin prisma spaţiilor în care le laşi să se desfăşoare. Pentru că n-ai cum să nu gândeşti în categorii. Şi la un moment dat, întorcând spatele timpului irecuperabil, începi să pui sinapsele la treabă şi să vezi pentru prima dată în tehnicolor: that ship has sailed. Nici o Alice n-ar putea să-ţi mai vândă poţiuni care să te facă când mai mică, când mai mare. La un moment dat ajungi să-ţi accepţi şi acele fire albe pe care statul la adăpost le-au scos la suprafaţă. Keep yourself alive ca status quo, respirând într-o spaţialitate a contrariilor golite de extravaganţe sau aşteptări, visând la o economie fără petrol sau Trump, citind un The Economist care-ţi povesteşte despre copilăriile paradigmelor, oameni care se regăsesc aşa cum nu ştiau că există, universităţi ale căror porţi n-ai visat să le deschizi şi minţi pe care n-ai avut curajul să le accesezi.

Pentru că nu mai există o viaţa a ta sau o viaţă a mea. Împreună într-o oală mare şi fierbândă, învăţăm incantaţii uitate şi accesăm tărâmuri mitice. Pentru că şi statul ăsta pe loc are rolul de a te face să pricepi nepriceputul, acel wu wei de ne-explicat. Şi pare clar: cunoaşterea intuitivă devine baza unei lumi noi, fără soma sau somatizaţi. Călcând cu moartea pe moarte şi păşind elegant peste momente înviate în prezent, forţând realitatea cu ale sale «toate cele» sau încercând ultima sticluţă cu drink me (cu meme sau fără, cu ciudă sau compasiune), o ducem mai departe. De data asta altfel: nu mimând acţiunea prin depresii latente, nu reparând ascunzişuri prin exprimări abstracte, nu fugind de ceea ce este prin ceea ce a fost, nu proiectând în extreme sau jucând pe mai multe scene simultan.

Şi a trecut şi masa de Paşte. Privind dealul de peste lac, formula se completase. Cei 94 de ani nu o duseseră mai departe de realitate. După două războaie şi o pandemie, venise şi rândul ultimului gest. De o eleganţă absolută, intuitiv conştientă de severitatea situaţiei mondiale, a ales să plece la timp, aşa cum o fac bătrânii clanurilor: fără prea multe problematizări. Nu o victimă a pandemiei, ci mai degrabă produsul propriei bătrâneţi care sfidase trei generaţii. Natural, anticipat, venise şi rândul ei. Cele câteva ore dinainte şi după, cu linişte şi ordine, cu rolul fiecăruia de îndeplinit la timp, cu acceptarea locului în care ai ales să rămâi, lângă nişte oameni alături de care poate ţi-a fost dat să rămâi.


Luptând cu determinismul, logica biologiei comportamentului uman eliminase orice dubiu: faci ce poţi într-o formulă din care ştii că trebuie să dispari la un moment dat. Cu teamă sau curaj, cu luptă sau fără, reţeta învierii rămâne ascunsă, la fel ca vaccinul care nu va putea preveni topirea calotei glaciare. Şi rămân cu imaginea asta în cap: spălatul părului se face în lighean, cu apă de ploaie şi săpun natural, clătit de trei ori, la răsăritul soarelui. Înapoi la ritualuri mărunte, anticipat următoarea respiraţie, ghicit în palme şi acumulat ştiinţă într-un borcan mental. Pentru că aşa cum am reuşit să restaurăm sacrul, în aceeaşi manieră am înţeles că aceeaşi coincidenţă a contrariilor va prelua controlul. Deasupra de bine şi de rău, pipăind acel spaţiu de transcendenţă, ajungi la aceeaşi anicca. Trece şi asta. Cu sau fără lumina de la Ierusalim, cu sau fără amintiri din brichetă, privind capătul celălalt al fumului temporizat.

O zi ca oricare alta. Va urma.