Copilul Mic l-a declarat pe Paul, bunicul, prinţul ei. Prinţul nu îşi vede capul de treburi: trebuie să o culce, să îi ţină trena, să o spele pe mâini şi să îi facă des complimente. De când s-a încheiat vacanţa şi am ajuns iar la Bucureşti, prinţul a rămas în casa lui şi Copilul Mic a rămas singur. Îi trebuie un prinţ.
- Tati, tu erai prinţul şi eu eram eu. Da?
- Nu, nu mă joc de-a prinţul. Facem lego, dacă vrei.
- Nu, tu erai prinţ. Nu vreau lego. Eu sunt eu şi tu eşti prinţ.
- Lego, atât. Nu sunt prinţ.
Se negociază, timpul trece, nu cedează nimeni. Se întârzie la grădiniţă. Timpul trece şi mai evident. Un fir de fum alb iese pe horn şi gata, habemus principem! Copilul Mic l-a convins şi a învins. Ca de fiecare dată. Viaţa e o luptă.
- Bine, sunt prinţul şi merg la palat să îţi aduc hainele pentru grădiniţă, prinţesă, anunţă el fără zel.
Copil Mic se întoarce fericită către mine, cu aerul că îmi dezvăluie un secret de la curte:
- Prinţul s-a dus de fapt să îmi aducă nişte chiloţi din dulapul meu. Aşa fac prinţii.