Copilul Mic adoarme greu şi doarme vâscos şi se teme de somn ca de o nălucă. Câteodată are coşmaruri cumplite. Dar de cele mai multe ori nu vrea pur şi simplu să se culce. Pierdem ore întregi să o culcăm şi mereu ne fentează, deşi păşim ca nişte umbre şi unul din noi stă lângă patul ei, să nu îi fie urât. Dialoghează cinci minute, apoi refuz să îi mai răspund şi asta nu o împiedică să monologheze, spunând rolul ei şi al altora de la serbarea trecută - deşi la serbare nu a scos un cuvânt- sau cântând sau verificând de zeci de ori dacă are iepurele şi sticla de apă cu ea sau rugându-mă pe mine să verific sau pitind obiecte sub pătură sau scăpând obiecte de sub pătură, pe jos. Aseară, după spectacolul de rutină, s-a făcut linişte. Am ridicat capul plină de speranţă, ca o căprioară când crede că vânătorul s-a răzgândit. Linişte încă. Mă ridic ca şi cum nu aş avea oase, ca să nu fac zgomot. Ca Houdini plutesc spre hol. Mi-e frică să mă bucur deja de libertate. Dacă a adormit, asta înseamnă că am timp să fac duş şi să citesc ceva. Şi să termin rochiţa. Şi să-mi şterg unghiile. Poate chiar să îmi dau cu altă ojă. Şi să calc de azi hainele pentru mâine. Pentru toţi.
- Mami!
Îngheţ, deşi pluteam.
- Da? zic fără voce.
- Vreau o oglindă.
Mirarea îmi dă glasul înapoi.
- O oglindă? La ce-ţi trebuie o oglindă acum, pe întuneric?
- Păi e pentru când adorm, nu pentru acum. Vreau să văd cum îmi stă când dorm.
(Bucureşti, 2018)