Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lecţia întreruptă a Profesorului Mihăilescu


Bogdan Ghiu

29.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Luni, 23 martie 2020, ar fi trebuit să prezint, în cadrul Salonului de Carte de la Paris, traducerea în franceză a cărţii Ambos Mundos a lui Vintilă Mihăilescu, pe care o prezentasem deja, în versiunea ei originală, tot acolo, în urmă cu doi ani, alături de el. Din cauza pandemiei provocate de Coronavirus, Salonul de la Paris, fireşte, s-a suspendat, dar dacă ar fi fost să se ţină, acea prezentare de carte ar fi trebuit să se transforme în pomenire.
 
Mă întreţinusem, deci, pînă de curînd, prin email, cu Vintilă. Cînd a reînceput, în urmă cu vreo lună şi ceva, să îmi scrie, am urlat de bucurie, întrebîndu-l unde e: "În România, dar «patriotismul» nu vindecă", mi-a răspuns. Relaţia noastră a devenit din ce în ce mai apropiată în ultimii ani, cînd ajunsesem ceea ce, mai în glumă, mai în serios, numeam "criticul de casă" al cărţilor lui Vintilă. Le-am prezentat, public, pe toate şi am scris, cred, aproape despre fiecare. Vintilă îmi mulţumea de fiecare dată spunîndu-mi că îl oblig, că îi dau idei cum să meargă mai departe, cum să se "radicalizeze" etic şi metodologic, cum să se elibereze de constrîngeri şi să provoace, să îndrăznească mereu mai mult. Nu cred că avea neapărat nevoie de "sfaturile" şi de "îndemnurile" mele, dar a fost un "elev" foarte bun. Tocmai el, pe care foarte mulţi îl omagiază şi îi sînt recunoscători considerîndu-l "Profesorul" prin excelenţă.
 
Da, Vintilă Mihăilescu a reuşit ceea ce n-a reuşit (pentru că nici măcar nu îşi propusese) niciun intelectual public din România: să fie şi un adevărat pedagog public, dar nu aşa cum fac, la noi, toţi, unilateral, expunîndu-şi gusturile şi hachiţele şi considerînd că publicul abia aşteaptă să şi le însuşească considerîndu-le prin însăşi natura lucrurilor superioare, deci dezirabile şi adoptabile. Vintilă s-a situat la antipodul acestei deplorabile şi dezonorante, descalificante prezumţii şi suficienţe intelectuale, reuşind să devină, cum spuneam, un adevărat pedagog public dat fiind că a fost el, primul, "elevul" public, cel dispus să înveţe şi să se expună şi, astfel, să devină împreună cu lucrurile, în dinamica lor. Vintilă Mihăilescu a devenit şi a crescut, s-a "radicalizat" etic şi metodologic de la o carte la alta, într-o adevărată întrecere cu sine. De-asta îmi plăcea, mă simţeam chiar obligat să-l provoc şi să-l îndemn (într-o lume care nu cere decît elogii şi recunoaşteri statice), pentru că era deschis, asculta, înţelegea şi voia. Nu cred că voi avea ocazia să trăiesc cu prea mulţi marea, deplina, profunda complicitate la care ajunsesem, fără prea multe cuvinte, cu Vintilă.
 
Profesor public, el a simţit că trebuie să plătească datoriile istorice constitutive ale disciplinei sale asumîndu-şi-le şi transformîndu-le, din puncte de ruptură, în puncte de creştere, reuşind să "dezarmeze" opacităţile sociale, să le dizolve (nu "soluţioneze") făcîndu-le să se expună pentru că tot mai mult, mai mai decisiv, mai riscant s-a expus, cum spuneam, el însuşi, experimentînd public, în văzul tuturor, împreună cu lucrurile, cu "societatea", cu "obiectele", cu "contextul". Acesta a fost "secretul", arta lui deopotrivă intelectuală şi existenţială: angajamentul sau, mai precis, angajarea non-ideologică, şi a "obiectului" de studiu, întotdeauna de actualitate, din actualitate, împreună cu "subiectul" într-o aventură şi, cum spuneam, experimentare elucidantă, de cele mai multe ori jubilatorie, a "subiectului" investigator capabilă să angajeze în aventuri transformatoare disciplina însăşi. Vintilă nu a scris niciodată cu dispreţ sau răutate, altfel spus cu distanţă, de sus şi de la adăpostul vreunei "diferenţe ontologice" sociale sau profesionale, ci a "dojenit" întotdeauna lucrurile şi fenomenele dinăuntru, pe cont propriu, în el însuşi, nu în vreun sine. Întotdeauna în mişcare, în devenire, în transformare, de unde şi "serialitatea" vitală a cărţilor sale, tot atîtea intervenţii. Cu umor şi chiar compasiune - ironică. Cu înţelegere (în toate nuanţele semantice ale acestui cuvînt). 
 
Îmi lipseşte deja enorm Vintilă, căci este de neînlocuit: pe cine să mai provoc? Cel mai bun mod de a-i onora existenţa este să continuăm să încercăm să ne imaginăm cum ar continua ea, cu tot cu noi. Cum ar fi scris, de pildă, despre ce trăim acum, despre crizele în serie care ne vor transforma, în bine sau în rău, dar ne vor obliga la "mutaţii"? Surpriza este că, despre criza actuală, Vintilă s scris deja, în ultima sa carte, cea despre experienţa spitalicească. În cartea care marchează întreruperea lecţiei sale publice experimentale, Profesorul Mihăilescu a scris deja, cu anticipaţie, despre noi! Iar asta mi se pare o performanţă extraordinară, care are menirea de a-l ţine nu numai viu în sens memorial, ci mereu cu un pas înaintea noastră. Ce viaţă mai izbutită decît aceea care ajunge să-şi depăşească, să-şi devanseze epoca, lumea?
 
Vintilă Mihăilescu e un model. De ştiinţă trăită. Luată pe cont propriu şi atrasă într-o expunere comună, reciprocă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer