Shinkansen - De la Tokyo la Kanazawa

Am promis că o să scriu despre o călătorie cu Shincansen-ul în vestul insulei mari a Japoniei, Honshu, mai exact la vest de Tokyo. De la Tokyo la Kanazawa şi de acolo în două locuri deosebite: Shirakava-Go şi Ainokura.

Este o senzaţie, pentru mine, foarte rar întâlnită, să te afli într-un tren...

E adevărat că ador să călătoresc cu trenul, îmi dă senzaţia că am rămas acelaşi copil pe care bunica sau bunicul îl duceau vara la mare într-un sat - aşa credeam eu despre Carmen-Silva (azi Eforie-Sud) - sau la Buşteni.

Sentimentul deplasării odată cu peisajul, cu aceeaşi viteză ca cea a trenului, şi posibilitatea de a sta lipit de geamul compartimentului ca şi cum ai fi singur într-un tren, care este numai al tău, uimirea în faţa imaginilor într-o continuă schimbare.

Trenul despre care scriu aici, Shinkansen, este altceva, şi nu numai pentru viteza cu care "aleargă", ci şi pentru faptul că îţi dă o linişte interioară. Liniştea necesară ca să poţi medita cu ochii deschişi.


Ciudat este că deşi japonezii sunt destul de gălăgioşi, în acest tren, chiar dacă vorbesc la fel de mult între ei, nu-i auzi.

Alcătuit din vagoane foarte lungi, fără compartimente (la fel ca TGV-ul sau Intercity-ul european), cu un design elegant, confortabil, cu detalii atent studiate atât pentru vizual, cât şi tactil, pentru ca orice atingi să pară făcut special pentru mâna ta.

Cât despre designul exterior, liniile caroseriei, până şi în staţionare, îţi arată puterea de a tăia aerul cu o viteză (330 km/oră) pe care în mod sigur nu ai simţit-o până atunci într-un tren.

Despre exactitatea călătoriei cu trenul, în Japonia, nu comentez, având în vedere cât s-a scris sau s-a spus şi este deja ca o axiomă. Dar despre respectul care ţi se acordă trebuie să spun câteva vorbe.

Peroanele sunt la rândul lor concepute cu gândul să te simţi "Om". Te afli într-o altă lume, lumea de mâine în care timpul şi plăcerea ta de a călători contează în primul rând.

Ajuns pe peron ştii exact unde să aştepţi, locul exact în care va sosi fiecare vagon fiind indicat prin semne vizuale, ce se referă inclusiv la numerele locurilor.

Când Shinkanzenul este adus la peron apare şi echipa de curăţenie, care, după ce primeşte în nişte saci diverse resturi (cutii, pahare de unică folosinţă sau hârtii) de la pasagerii care coboară, se urcă câte unul în fiecare vagon şi, bine echipaţi şi dotaţi, fac în şapte minute curăţenie pentru ca tu, pasager, să te poţi urca într-un spaţiu curat.


Accesul călătorilor în vagoane se face în ordine, unul câte unul, fiecare cu sacul sau valiza de voiaj în mână, obiecte, pe care, odată urcat, le aşază într-un spaţiu special pentru bagaje. Apoi fiecare îşi găseşte locul în linişte, cu calm, fără agitaţie,

Am început cu această descriere mai detaliată a trenului pentru că am vrut să subliniez o caracteristică a vieţii din Japonia: ordinea conţinută într-o disciplină de invidiat. Mai ales că pare ceva natural, ce vine de la sine, şi, da, se trage din educaţia de secole.

În cele trei ore şi cincizeci şi şapte de minute am stat mereu cu ochii pe geam pentru a-mi agăţa privirea de peisaje şi locuri pe care nu cred că le poţi vedea decât făcând o astfel de călătorie cu trenul.

Pe tot timpul călătoriei mintea se ducea în trecutul acestei ţări cât îl cunoşteam eu; mă gândeam la toate suişurile şi căderile, cât şi la grelele încercări la care a fost supus acest popor, mai ales că nu trecuse mult timp de când un cutremur urmat de un tsunami a pus pe el o povară enormă.

Dacă pentru mine cetăţean european sunt prezente în memorie imagini publicate cu oraşul Tokyo sfărâmat de bombardamentele de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, Hiroshima şi Nagasaki după bombele atomice lansate de americani, oraşul Kobe după cutremurul din 1995 şi Fukushima 2011, pentru japonezi totul a fost altfel: au curăţat ruinele şi au ridicat un alt oraş, nou, cu acelaşi nume.


În Japonia peisajul de multe ori te face să crezi că ai în faţă picturi ale lui Hokusai, poate cel mai reprezentativ dintr-o serie de artişti japonezi ai perioadei Edo, secolul al 19-lea, cunoscut în lume în special prin iconicul său Marele val. Katsushika Hokusai şi-a schimbat numele de treizeci de ori, ultimul său nume fiind Gakyo Rojin Manji, adică Bătrînul înnebunit după pictură. Hokusai a influenţat pictura europeană a sfârşitului secolului al 19-lea, în special pe Claude Monet şi Edgar Degas (pentru detalii vezi ART' SY- 21 octombrie 2016 - Abigail Cain - 7 Things You Didn't Know about Hokusai, Creator of The Great Wave).


Călătoria până la Kanazawa, datorată fascinantului peisaj, a trecut repede şi ajuns în gară înţelegi de ce ai impresia că eşti în altă lume, parcă pe altă planetă a cărei viaţă îţi este necunoscută.

Gara oraşului Kanazawa este un amestec de modern sf cu tradiţional, interpretat într-un limbaj consonant cu modernul; asemănarea cu o cască de samurai este izbitoare, cei doi stâlpi din lemn de chiparos sunt inspiraţi de o tobă folosită în teatrul Noh.


Nu ştiu dacă în Europa vom găsi o astfel de organizare pusă la dispoziţia ta în calitate de călător: peroanele, accesul în spaţiul propriu-zis al gării, casele de bilete, grupurile sanitare, magazinele şi micile restaurante; toate sunt aşezate pe un traseu pe care-l poţi parcurge chiar dacă eşti necunoscător al limbii japoneze, fiecare destinaţie având câte o ideogramă foarte sugestivă. Dar subliniez: un popor disciplinat, care-şi iubeşte locul, moştenirea culturală-istorică, se respectă pe sine şi implicit pe ceilalţi. Politeţea şi respectul le întâlneşti peste tot în Japonia.


Văzusem multe imagini cu casele din Shirakawa-go, case ce par dintr-o poveste sau dintr-un film cu samurai. În mod sigur filmul a fost turnat în alt loc, dar când am ajuns la Shirakava-go primul gând m-a dus către filmul lui Akiro Kurosawa Şapte samurai, în care satul japonez este un actor foarte prezent şi activ.


De-a lungul timpului m-am gândit că acest regizor, pentru care am făcut o pasiune de la acest prim film pe care l-am văzut, a filmat într-o zonă apropiata de Shirakawa-go, dar nu a fost aşa pentru că el a construit acest sat-decor (avându-l pe Takashi Matsuyama ca art director & production designer) "in the Tagata District on the Izu Peninsula in Shizuoka".

Film din 1954, nu înţeleg de ce este doar pe locul 19 în Top Rated!, văzut astăzi este la fel de nou, proaspăt, cu o imagine alb-negru de clasă înaltă, cu actori cu un joc incredibil de curat şi valabil şi astăzi (Toshiro Mifume este de neegalat, şi va turna şase ani mai târziu Harakiri parcă pentru a demonstra cât de sus poate ajunge actoria), cu muzica lui Fumio Hayasaka, şi regia unuia dintre regii cinematografiei din toate timpurile (e o părere personală): AKIRO KUROSAVA.

Am vizionat acest film de antologie cinematografică la un an sau doi după ce văzusem Cei şapte magnifici, un film de mare succes, şi recunosc că a fost o întâmplare fericită să pot rămâne cu plăcuta amintire a unui western cu mari actori ai anilor '60.

Dar să revin. Când am văzut prima imagine a acestui sat-bijuterie arhitecturală, mi-am dat seama că nu pot să-l compar cu niciunul dintre "muzeele satului" din Europa.


Gestul mâinilor care se roagă "gasso" au inspirat forma acestor acoperişuri construite din lemn, fără cuie, cu legături din frânghii din lemn pentru întărirea grinzilor, acesta fiind sistemul general de îmbinare.



Şi apoi un scurt popas la Ainokura Gassho-zukuri (o localitate cu 20 de case şi 20 de familii)


În anul 1995 UNESCO a trecut în patrimoniul de bogăţii culturale şi istorice al lumii trei localităţi: Shirakawa -go din aria Ogimachi, Ainokura şi Suganuma.

Casele din aceste trei localităţi sunt unice atât în Japonia cât şi în întreaga lume, sistemul Gasso -zukurrie (prayer-hands construction) le face deosebite de alte case ce le găsim în muzeele de case ţărăneşti.

În aceste zile în care lumea trece printr-o perioadă de mari încercări am adus în aceste rânduri câteva imagini ale unora dintre bogăţiile lumii gândite şi făcute de oameni pentru oameni. Aceste case sunt acolo de peste 400 de ani şi astfel de realizări le găsim în multe locuri de pe acest pământ, exemple ale puterii de creaţie, de dezvoltare a cunoaşterii, de îmbunătăţire a vieţii, sunt mărturii ale forţei noastre în faţa răului indiferent de unde ar veni el.

Şi vom fi mereu unul lângă altul pentru că mai avem multe de făcut, pentru că merităm, pentru că suntem mai mulţi cei care iubim binele.


Să primim cu sufletul deschis acest zâmbet sincer şi luminos al tânărului călugăr.

Saroyana!

(Sâmbătă patru aprilie două mii două zeci, Bucureşti)