În aşteptare

După ce trecea Paştele, o vreme lungă nu ne mai aştepta nicio sărbătoare mare pentru care să fremătăm. Ne consumam timpul dintre nopţi jucându-ne după ce veneam de la grădiniţă, în aşteptarea vacanţei de vară. Ne dădeam în leagăn, jucam Popa Prostul cu nişte cărţi desperecheate certându-ne pe reguli pe care le inventam ad-hoc, găteam frunze cu noroi şi roşii furate din grădină, cu pielea lor caldă în sieste vegetale pe araci lungi. Hrăneam cinci păpuşi, Dragoş pleca la serviciu cu maşina mea cu pedale, împotmolindu-se în iarba groasă din mijlocul curţii, eu făceam curat, el aducea frunze de salcâm acasă într-o sacoşă de textil în care cumpăra mamaie mărunţişuri de la magazin. Cu acele frunze urma să cumpărăm mâncare pentru cei cinci copii, să luăm benzină pentru maşină şi să fim bogaţi.

Venea şi vacanţa, fix la timp. Obosisem să mă scol devreme să merg la grădiniţă. După serbare şi o bucurie amestecată cu emoţii în dimineţi reci, care două-trei zile ne ameţea pe amândoi, urma o perioadă cu zile infinite, fără întreruperi, ca nişte cercuri. Dragoş venea la noi în curte cu noaptea în cap şi striga la geam să mă scol şi pleca pe întuneric, cu luna în braţe. Îl conduceam ca să pot încuia poarta în urma lui şi îi auzeam mersul spre casă, prin colbul nopţii, cu muzica pietrelor tot mai ştearsă sub picioarele lui. Ziua rămânea la masă şi ne aşezam pe banca de lemn din bucătăria de vară, întrerupţi din joacă, cu o omletă cu ceapă verde între noi, din care el mânca harnic, eu nu mâncam mai nimic.

Dar nu apuca să se instaleze banalul solar al vacanţelor, că urma târgul de Sfântul Petru şi Pavel. Ne pregăteam intens. Scuturam puşculiţele, aşteptând cât mai multe monede să refacă drumul înapoi spre noi. Zăngănitul lor ne dădea speranţe nebune şi nu înţelegeam de ce nu curgeau mai multe. Toate. Niciunul nu era dispus să îşi spargă puşculiţa. Stabileam ce urma să cumpărăm, cu cine urma să mergem, cât aveam să stăm la târg. Dragoş se lăuda că el avea voie să meargă singur. Va merge singur!
- Nu vii nici măcar cu mine?
- Nu, că tu vii cu mă-ta mare şi eu trebuie să stau după voi. Pe mine mă lasă mămica să merg singur.

Mă durea gândul că nu mergeam împreună şi că el avea libertăţi mult peste ale mele. Încercam să o conving pe mamaie să mergem cât mai devreme şi să stăm cât mai mult. Ea insista că trebuie să mergem la biserică şi să stăm la toată slujba. Nu e nimeni la ora asta în târg. Ardeam de teamă că poate Dragoş nici la biserică nu va trebui să vină şi pe el îl vor lăsa să meargă la târg dis de dimineaţă şi să stea toată ziua.

Îmi imaginam cum va fi. Ce îmi voi cumpăra. Ce cadouri voi lua pentru mama şi tata când vor veni, pentru bunica, mamaie şi tataie. Mă dau în comedii sau nu? Mă lasă să îmi iau bulgări de flori de porumb în sirop sau îşi aduce aminte că anul trecut mi-a fost rău şi am vomat tot drumul înapoi spre casă? Cât vom sta? Cu cine ne vom întâlni?

Venea şi ziua târgului. Mergeam trasă de mână, fără zel, la biserică, flancată de bunica şi mamaie, două vestale care nu mă scăpau din mână spre cele lumeşti. Stam dreaptă în biserică, privind mereu înapoi spre uşa de la intrare, să văd când apare Dragoş. Biserica se umplea de oameni şi slujba începea. Clopotele trăgeau a sărbătoare, femeile îmbrăcate cu hainele lor bune aranjau farfurii cu prăjituri şi lumânări drepte îmi măsurau ca nişte clepsidre nerăbdarea. Slujba era începută de ceva vreme când uşa se mai deschidea o dată şi apărea capul lui Dragoş, ca un soare mic şi ciufulit. Era îmbufnat şi sta înfipt în mijlocul mulţimii, refuzând să facă cruci în momentele când ceilalţi se închinau, sperând că revolta lui e vizibilă. Eu radiam de bucurie. Deci îl obligaseră să vină la biserică. Nu plecase la târg.

După slujbă trebuia să ne întoarcem acasă, să mâncăm şi să ne odihnim puţin. Timpul părea o roată cu zimţi care trece prin carnea mea. Îmi imaginam că Dragoş se dă chiar în acel moment în comedii şi mănâncă turtă dulce sau că nu mai e nimeni în târg, tot ce a fost frumos s-a vândut deja, poate chiar s-a încheiat totul. Cât aşteptam pe treptele casei singură să apară un miracol care să întrerupă deciziile celor mari, intră pe poartă Dragoş. Părea liniştit şi deloc interesat în ce se întâmpla în miezul satului, de unde vântul aducea către noi mici rafale de râsete şi muzică, parcă din altă lume.
- Ai fost la târg?, răsucea el cuţitul în rană.
- Încă nu, o aştept pe mamaie. Tu?
-Nu încă, zicea el plin de dezinteres. O aştept pe mămica. Eu m-aş fi dus fără ea, ţi-am zis doar, dar m-a rugat s-o aştept, că ar veni şi ea şi să nu treacă singură pe lângă câinii lui Tilică. O aştept, na.. şi o duc eu la târg.

Nu prea îl credeam, dar nu spuneam nimic. Şi ne mai foiam o vreme, mai priveam înspre inima satului de unde răzbăteau fuioare de muzică înspre noi, tăioase ca nişte cuţite, şi apoi plecam în sfârşit spre târg, cu bunicile în dreapta şi stânga noastră, îmbrăcate de sărbătoare.

Urma să ne cumpărăm mingiuţe de hârtie colorată umplute cu rumeguş şi prinse cu fir elastic, turta dulce, acadele, ochelari de soare, brăţară de plastic, pistol de apă, inel cu piatră lucitoare, morişti de vânt.

Urma să ne dăm în comedii şi să ţipăm, văzând în trecere siluetele bunicilor noastre râzând.

Urma să vedem copiii din sat îmbrăcaţi cu ce aveau mai festiv şi cu gurile murdare de acadele roz.

Urma să strigăm unul la altul ca să ne înţelegem peste muzica tare din târg, să ne umplem de praf şosetele de la colbul uliţei unde erau aşezate una lângă alta tarabele cu mărfuri, să ne comparăm cumpărăturile şi cheltuielile.

Şi urma să ne îndreptăm spre casă o dată cu strângerea tarabelor şi uscarea soarelui, mânaţi de la spate de o boare răcoroasă bruscă şi de nemulţumirea bunicilor care se plângeau de marfa proastă şi neseriozitatea vânzătorilor, şi de poleiala unei lumi apuse, în care ele se cufundau întorcându-şi chipul spre trecut.