Ar fi trebuit să ne oprim singuri de mult. Să rămînem prin urmare pe net

Ne secera virusul şi ăştia ţipau la noi. Ăştia, ăia. Ce să mai înţelegi? E normal că ne-am speriat şi am vrut să fugim. Nu ne-am revenit însă şi ăia - ăştia - cu virusul lor, după noi, peste noi, nu ne lasă o clipă în pace, să judecăm.
 
Ar fi trebuit să ne oprim singuri din toată nebunia şi din toată prostia (lucruri diferite, de mult cumulate). Acum, dacă tot am fost opriţi (întrebarea e: cine ne-a oprit: virusul sau răspunzătorii politici? noi, oricum, nu), dacă tot stăm, să nu stăm degeaba.
 
da
ar fi trebuit să ne oprim de mult
şi să nu mai ieşim din case decît cu
faţa ascunsă acoperită
de ruşine
 
Mi-am petrecut o parte din dimineaţă vorbind la telefon cu prieteni din Amsterdam şi scriindu-le prietenilor din Berlin. Ce bine că am apucat să îi revăd (aproape) pe toţi în ultimele şase luni! Ce miros (de sine) de animal să-mi vină să mai dau o tură înainte de "închiderea lumii". Căci nu, nu e sfîrşitul lumii, să nu ne flatăm că lumea s-ar sfîrşi odată cu noi, nu, lumea se închide şi ne exclude, ne elimină ca pe o măsea stricată ce sîntem, dacă nu a făcut-o încă începe însă s-o facă, sîntem în carantină nu (numai) ca să ne ferim pe noi de lume, ci (mai ales) ca să ferim lumea de noi.
 
Am făcut ieri un schimb cu Victor Man: el mi-a trimis fotografia unui tablou pictat acum, în vremuri de pandemie, eu i-am trimis un poem scris acum, în vremuri de pandemie. El, de la Berlin, eu, de la Bucureşti. Împreună, imagine-text, am compus o carte poştală. Deja un proiect!
 
Cum vor arăta mîine oraşele noastre? Cum ne vom purta mîine cu oraşele noastre? Cum ne vom purta unii cu alţii, mîine, în oraşele noastre?
 
Azi, oraşele sînt pustii. Mîine, mă tem, vor rămîne la fel. Mai mult sau mai puţin. Nu vom mai adăsta în spaţiile publice, nu vom mai putea "ieşi pentru a ieşi" şi "merge prin oraş pentru a merge prin oraş". Plimbarea urbană, deambularea la întîmplare, în voia străzilor şi a visării, cînd visele şi mai ales reveriile se împletesc (se împleteau!) cu sinuozităţile oraşului şi cînd oraşul devine (devenea!) un labirint din care nu vrem (nu voiam!) să scăpăm, ci în care, dimpotrivă, vrem (voiam!) să ne pierdem, întreţeserea şi contopirea cu oraşul vor dispărea.
 
Oraşul va sta în faţa noastră ca un tablou de Giorgio de Chirico sau de René Magritte, va deveni, da, un tablou straniu, oniric şi poate chiar înspăimîntător, apăsător, pe care îl vom privi de la distanţă, care ne va sta, tocmai, în faţă, dinainte, întocmai asemenea unui tablou, dar din care noi nu vom mai putea face parte, oraşul va deveni un tablou, o operă de artă, dar fără noi, sau cu noi pe margine, ca şi cum am contempla oraşe ale trecutului sau oraşe imaginare, ne vom rezuma, ne vom restrînge, altfel spus, relaţia cu oraşele noastre exclusiv la une vizuală, pur contemplativă, rece, distantă, dar nu vom mai auzi oraşul pentru că nu va mai fi nimic de auzit în ele, nu vom mai mirosi oraşul, oraşul, la propriu, nu ne va mai asurzi şi nu ne va mai "puţi", vom putea, în sfîrşit, să nu mai urîm oraşul, să nu mai fim exasperaţi de oraş, da, poluarea, atît cea sonoră, cît şi cea olfactivă, au scăzut remarcabil, au reapărut lebedele şi peştii în apa canalelor veneţiene, se aud păsările, dar pentru cine?
 
Nu este paradoxal, nu este tragic - sau ironic - de paradoxal că de fapt noi nu putem convieţui cu lumea, că atunci cînd ocupam noi oraşele, natura se retrăsese, pentru că o dădusem afară, din oraşe, ca să regăsim natura trebuia să evadăm din oraşe, acum natura a revenit şi şi-a revenit în oraşe, dar tocmai pentru că nu mai are cine să o dea afară, pentru că noi nu am fost daţi afară - am fost daţi înăuntru, am fost daţi afară înăuntru! - din (în) oraşele noastre. Casele noastre nu se află în oraşele noastre, oraşul e altceva, ceva în sine: acum vedem, simţim asta - prin lipsă.
 
Cînd ne vom reveni şi cînd vom reveni în oraşele noastre, vom fi sigur alţii: nu ne vom mai înghesui, nu vom mai sta şi umbla "aiurea", "hai-hui", prin oraş, nu vom mai pierde timpul, ne vom strecura prin oraşele noastre grăbiţi, strict utilitar şi la distanţă unii faţă de alţii, arhitectura, estetica oraşului va deveni în sfîrşit - din nou, tragic de paradoxal - una, cum spuneam, picturală, ca de tablou, adică distantă, separată de noi, adică de viaţă, altfel spus, în acelaşi timp, nu va mai conta, căci nu va mai avea cine să o trăiască, cine s-o locuiască, cine să nu - doar - o vadă, ci să-şi permită să o ignore umanizînd-o, adică "încălzind-o" cu viaţa proprie, cu aşa-zisa "promiscuitate" socială, care va trebui, şi ea, să dispară.
 
O singură tendinţă nefastă va favoriza, va consolida noua stare a lucrurilor: motorizarea oraşelor, acapararea lor de către maşini, de către motoare. Şi aşa erau pietonii cei mai urgisiţi şi năpăstuiţi, în oraşele noastre, în frunte cu Bucureştiul. Să vedeţi de-acum înainte, cînd maşina personală şi viteza strict utilitară vor domni în sfîrşit nestingherite, vor rămîne adevăraţii regi şi regine ale oraşelor noastre. Maşina-casă ambulantă şi mască. Maşina-ambulanţă pentru morţi-vii. Şi atunci, cu adevărat, oraşul va dispărea, va deveni indiferent, va cădea în irelevanţă.
 
Şi asta pentru că, pentru noi, "distanţarea socială" a început, de fapt, de mult, nu trebuie să dăm vina pe actualul virus sau să ne ascundem în spatele lui. Virusul este de multă vreme în noi, şi are alt nume. De foarte multă vreme fugim unii de alţii şi de oraş, "rupînd" oraşul şi "trăgînd" de el, dislocîndu-l şi pustiindu-l. Acum, însă, procesul acesta se va desăvîrşi, se va împlini, îşi va atinge "vîrful pandemic", adică - poate! - sfîrşitul. Abia după aceea vom putea începe să sperăm şi să lucrăm la altceva: la re-socializarea oraşelor noastre - adică la re-socializarea societăţilor noastre.
 
Lecţiile nu se învaţă singure, învăţămintele nu se trag de la sine, dar consecinţele se suportă, ca vitele.
 
Mai trebuie să ne şi auto-imunizăm, acum şi în general, să nu murim chiar de "noi înşine", ca în vremuri de "pace".
 
Simplu
Intră primăvara pe fereastră
pentru că noi nu ne putem duce
la ea.
Va veni vara
şi va trece fără noi.
 
Simplu
Parcă am fi morţi: vedem cum va fi lumea curînd, fără noi, dacă o ţinem tot aşa, dacă "perseverăm în fiinţă" ca pînă acum. Lumea continuă fără noi. Revin peştii, aerul, păsările după traumatismul, după regretabilul accident "om".
 
Atît de simplu
"De ce există ceva mai degrabă decît nimic?" Ce întrebare! Ceva poate exista, ceva există oricînd. Mai mult decît ceva ar fi însă păcat, ar fi o greşeală.
 
Să rămînem prin urmare pe net. E mai bine pentru toată lumea. Şi pentru lume.
 
"La adresa cutare nu a ieşit nimeni, nu a vrut nimeni lumină! Or fi morţi cu toţii, altfel nu se explică..."