Homo Oeconomicus, sau despre limitele, limitarea şi restructurarea economiei. Pariu?

Ce am văzut, ce se poate vedea, între altele, cu ocazia prezentei crize provocate de pandemia provocată de noul Coronovarirus? S-o luăm pe rînd, în ordine.
 
În primul rînd, faptul că este vorba de o criză provocată atît obiectiv, "în sine", cît şi de o criză provocată artificial, voluntar, politic, de o criză mimetic şi tehnic, subiectiv indusă pentru a limita criza obiectivă, adică generalizarea atingerii limitei extreme a tuturor lucrurilor care e moartea, asemenea unei come induse, deci faptul că este vorba de o probă de realism (politic) silit, impus: a impune criza ca măsură de anti-criză, criza ca anti-criză, a "imita natura", a te plia pe eveniment şi pe "cursul lucrurilor", a fi silit de lucrurile "ieşite din matcă" şi din "ţîţîni" să ţii seama de ele pentru a scăpa, tocmai, de ele, sau a le lăsa, a le permite, prin intervenţia ta "apofatică, "zen", prin intervenţia umană ca non-intervenţie, să revină "în matcă", adică să nu mai împingă societatea spre limita extremă a vieţii. În cazuri extreme, politicul poate, aşadar, fi forţat să îmbrăţişeze lucrurile şi să recunoască realitatea, să ţină seama şi chiar cont (socoteală, pur economic - adică meta-economic - vorbind) de ea, nemaiputînd, ca în restul "normal" al timpului, să încerce să manipuleze realitatea, s-o speculeze, să profite de ea, să o exploateze, să o viseze, să o fantasmeze, să o fabuleze "interpretativ", să o "descrie" "hermeneutic"-performativ.
 
Este, deci, criză, criză maximă, criză adevărată, criză critică  atunci cînd realitatea impune şi se impune în faţa constructivismului şi oportunismului oamenilor (politici).
 
Am asistat, asistăm (dinăuntru, ca subiecţi captivi, transformaţi în "obiecţi" care pot fi, în sfîrşit, obiectivi, afectiv-obiectivi: afectivitatea ca sursă şi releu de obiectivitate!), la halucinantul spectacol al unei economii care depinde, care atîrnă, cu disperare, de imediat, şi care tocmai aşa pretinde, prin "eroii" ei, să ne rescrie, să ne redeseneze, să ne reducă vieţile. Ce ar fi dacă, aşa cum doresc dogmaticii vulgari ai economismului - şi acum trebuie analizat din nou pe rînd, în trepte -, dacă, aşadar, 1) ne-am reduce întreaga umanitate la calcule economice, la raţionalitatrea redusă, pe drept cuvînt "cu răspundere limitată", economică, adică la i-raţionalitatea economică extinsă (asupra întregului), - şi dacă 2), în cadrul acestui omni-economism care deja a devorat şi a pustiit, extensiv şi intensiv, lumea, am acorda întîietate, hegemonie, unui anumit model de economism, acela al derivei, al delirului neoliberal al simplei doctrine neoclasice ("neo" + "neo" = neoplasm)?
 
Ce-ar fi, deci, dacă am da curs (şi, în mare parte, am dat deja) atîrnării de imediat a economismului dominant, adică al economiei autonomizate, financiarizate, desprinse de realitate şi avînd pretenţia de a se substitui (semiotic, ca semn) realităţii?
 
Am fi dispărut, mai mult, ar fi trebuit să dispărem, să ne suspendăm, prin proprie decizie - ca sinucidere "luminată" aşadar -, la fel ca economia noastră, pusă acum la intubare.
 
Ce ar fi, deci, cum am fi dacă am fi cu adevărat Homo Oeconomicus şi atît, cum ne impune, cum trage de noi să fim, să devenim, neoliberalismul cu răspundere globalizat-limitată (şi, mai ales - cum vom vedea în altă parte -, delegată, transferată, "externalizată")? Aşa cum putem vedea acum: la prima oprire, la primul hîrtop, la primul accident, la prima contrarietate, la prima contrazicere obiectivă, la prima constrîngere, la prima reintrare în drepturi a "principiului realităţii", ne-am opri şi noi, umanitatea "din noi", cum se spune, ne-am auto-suspenda.
 
Ce perspectivă vertiginoasă, ameţitoare, abisal-lămuritoare şi încurajatoare, totuşi, cu privire la uman şi la societatea umană actuale i-reductibile nu numai la economism, adică la scientismul economic (reducţie ideologică a unei gîndiri economice normale, vii, adică plurale, dinamice, conflictuale - politice), ci şi la economia ca atare, uman şi societate umană actuale care, deşi făcute să fie dominate de economismul economic, nu urmează, totuşi, pînă la capăt economia în fragilitatea, în vulnerabilitatea, în evanescenţa ei de efemeridă, în efemeritatea ei, în care totuşi cei care o practică şi o propovăduiesc ar vrea să ne atragă.
 
Ce veste bună că nu sîntem, totuşi, doar fiinţe economice, ci şi "animale politice" care ştim să punem punct, la o adică, economiei înseşi, adică dominaţiei înseşi!
 
Cum spunea Bruno Latour, aceasta este poate singura veste bună în actuala stare de criză şi de pericol maxim: faptul că economia nu este atît de "naturală" precum pare, precum ni se spune, faptul că, la o adică, ea poate fi oprită, suspendată şi chiar reorientată. Depinde numai de cum stabilim agenda pericolelor - economia poate fi, iată, oprită.
 
Ce bine, deci, că nu sîntem doar Homo Oeconomicus: am fi murit imediat, fără virus.
 
Se dovedeşte, iată, mai economic să închidem economia. A opri - temporar şi ne-integral - economia se dovedeşte un foarte economic comportament meta-economic, adică politic, dovadă a faptului că economia însăşi, care pretinde să transforme totul în calcul şi marfă şi să domine ca model toate comportamentele umane, poate şi trebuie să fie ea, de fapt, inclusă, încadrată în ceea ce Georges Bataille numea "economia generală" a umanului.
 
Economia are limite, iar limitele "naturale" ale economiei, despre care ni se spune că ar trebui să guverneze totul, sînt dovedite, demonstrate prin posibilitatea de a putea fi impuse voluntar,  "artificial", adică politic, suveran uman.
 
De fapt, economia nu poate fi oprită, dar economismul, da. Nici acum, de fapt, economia nu a fost cu adevărat, propriu-zis oprită, ci doar încetinită şi, mai ales, în felul acesta, făcută, lăsată să se auto-trieze, să se auto-selecteze "natural".
 
Căci dacă actuala criză-anticriză mai demonstreză ceva în legătură cu economia ca business as usual este nu numai faotul că ea poate fi, temporar şi selectiv, oprită, ci şi faptul că mare parte din ea ar trebui lăsată, liberal-"natural", să moară, să se "cearnă": încercările cern. Criza de faţă, cu contra-criza ei, demonstreză atît posibilitatea, cît şi urgenţa restructurării valorice  a economiei. Ceea ce s-a oprit atît de repede, atît de uşor, poate nici nu este viabil şi nu ar mai trebui "prioritizat" artificial, forţat să se mai redeschidă necondiţionat, adică fără interogări asupra necesităţii lor.
 
Avem nevoie de turism global de masă, de consum  global de masă, de exemplu? Nu vine cumva criza provocată de Coronavirus să anticipeze şi, dacă am ţine seama de ea, să preîntîmpine criza - încă nerecunoscută, încă negată de mulţi decidenţi şi de mare parte din populaţia lumii - pe care o va provoca încălzirea climată şi dispariţia biodiversităţii? Nu cumva "distanţarea socială" arată deja calea de începere a rezolvării crizei ecologice, care încă nu a ajuns să fie înscrisă pe agenda urgenţelor capabile să "distanţeze social" economia, să o mai rărească şi să o reaşeze, centrînd-o nu numai pe dorinţe întreţinute prin economii terţiare sau chiar de ordinul n care au ajuns să domine de fapt economia, ci pe nevoi? Numai catastrofele ne pot obliga să devenim realişti? Numai siliţi putem să recunoaştem realitatea? 
 
Altfel spus, vom reporni o economie doar ca să avem ce ţine, după "coma indusă", în "viaţă artificială", adică în "moarte clinică", împovînd inutil societatea şi împiedicînd-o să meargă mai departe în mod realist, adică în acord cu lucrurile tocmai de ea create, şi în funcţie de ele?
 
Criza critică actuală este o foarte, foarte bună, nesperată ocazie de a lăsa - liberal! - economia să se cearnă: de ce a rezistat şi a continuat pe timp de criză înseamnă că a fost cu adevărat nevoie şi va constitui, în vremurile clar modificate ce vor urma, care au început deja, lucrul, lucrurile, setul, "chitul" minimal, "de urgenţă", de care avem cu adevărat nevoie pentru a supravieţui. Revoluţia obiectivă care a avut, care are deja loc - chiar dacă noi vom mai trage, ca de obicei, o vreme de timp, vom mai temporiza, făcînd ceea ce se cheamă, la propriu, istorie - se produce dublu, dislocat, contradictoriu, "în foarfecă", polarizat (altă probă de autenticitate şi soliditate): 1) atît spre viitor, ca aducere la zi, adică trecerea în online, cît şi 2) spre trecutul neglijat, fals şi criminal "depăşit", "obsoletat", adică spre valorile la propriu fundamentale, de fundament, de soclu şi de temelie: sănătate, alimentaţie, educaţie, cultură - apărare.
 
Testul de rezistenţă, proba esenţial-logică fiind că fiecare dintre acestea poate să le rezume, să le co-implice pe toate celelalte, ele fiind deci circular solidare, adică o structură tare, un cerc virtuos. Economia trebuie restructurată, lăsată să se deplaseze, să migreze în acest sens, în sensul acestor valori fundamentale. Ce nu face parte din acest set minimal trebuie ajutat, cu blîndeţe, să dispară. Adică să se recalifice.   
 
Pentru că este în sfîrşit clar că omenirea a trecut în modul şi regimul de "supravieţuire". Nu că pînă acum ar fi fost altfel, dar crizele se vor înmulţi şi în succesiune, şi în simultaneitate, devinind pînă şi ceea ce mincinoşii de profesie - politicienii - încep să numească "noua normalitate".
 
Cinstit, intelectual, este să punem pariu că aşa stau lucrurile şi că asta e de făcut. Eu pariez deci că aşa vor sta lucrurile şi că asta trebuie, este tot ce putem face. Mergeţi? Primiţi cu pariul?