Nu înţeleg! Viitorul vieţii nu poate fi în trecutul apropiat care ne-a condus la prezentul de-acum

Eu tot nu înţeleg, logic, cum să vrei să te întorci acolo de unde ai ajuns aici!

Ca şi cum boala, molima (şi politica pe care ea o determină, complice), nu ne-ar privi. Dacă nu ne priveşte, de ce ne ucide? Dacă vrem să nu ne mai ucidă, de ce să nu o privim şi noi, să-i întoarcem privirea într-o dublă atitudine de a o recunoaşte şi de a o sfida, de a o înfrunta. Căci numai recunoscînd-o, ceea ce presupune să o privim drept, o putem înfrunta. Altfel, fugim, dăm bir cu fugiţii. Birul este libertatea şi demnitatea, e libertatea fără demnitate. Fugind (ca întotdeauna), noi disociem, dezlegăm libertatea de demnitate. Sîntem liberi, dar nu şi demni. Sîntem "indemni", adică teferi şi atît, atît şi nimic mai mult. Liberi cu punct după, nu cu două sau trei puncte. "Liberi.", nu "Liberi:", nu "Liberi...". O libertate după care nu urmează nimic, care nu deschide către nimic. Libertate-zid, libertate-hău.

Cum adică "să ne întoarcem la viaţa dinainte"? Adică să repetăm, să reluăm, ca în Ziua Cîrtiţei, la nesfîrşit criza, boala, închiderea, crizele, recesiunea, depresia şi depresiunea?

Paradox şi prostie ("bunul-simţ ca paradox", a spus, cîndva, cineva): "să ne întoarcem la viaţa dinainte", adică să ne pregătim - fără, deci, a ne pregăti în vreun fel - de venirea virusului, a altor virusuri şi viruşi, de lipsa de stocuri de materiale medicale, sanitare şi de protecţie, de sisteme publice de sănătate devalizate, de lipsă de prevedere şi de precauţie, de grijă şi de responsabilitate, de oameni politici şi de guverne iresponsabile, aventuroase, vînzînd politicul pe economie şi expunîndu-şi populaţiile unor riscuri majore şi masive? La asta vrem să ne întoarcem ca, deja, la o "vîrstă de aur" cu atît, iată, mai mitizată cu cît ne-a adus aici unde sîntem cu doar o lună-două în urmă, printr-o accelerare halucinantă, dar specifică maniei universale a vitezei, care a înlocuit mitul falimentar al progresului?

"Să ne întoarcem la viaţa dinainte" ca să repetăm, la nesfîrşit, criza, crizele, lanţul de crize şi catastrofe în care s-a transformat, la propriu, istoria şi viaţa umană?

La asta, aici şi acum, am ajuns, de aici trebuie să plecăm, nu putem, nu avem unde să ne întoarcem, întoarcerea este imposibilă, iluzorie, a-ţi dori să te întorci echivalează cu a dori, stupid, inexplicabil, a-ţi dori să ajungi din nou unde ai ajuns acum.

Virusul ne-a lovit dinăuntru, nu din afară. Şi nu a fost o întîmplare sau un accident, ci o retroacţie la "acţiile" noastre. Virusul nu e planeta "Melancolia" din filmul lui Lars von Trier. Aceea e cu atît mai puţin din afara noastră. Adică: ne-a plăcut să colonizăm totul, am interiorizat deci totul, extrăgînd fără să mestecăm, disociind extractiv şi exploatînd "plantaţionar" - să nu ne mirăm de ce-am înghiţit în lumea-pîntece. Logic adică moral, nu metafizic vorbind.
 
Ce ni se întîmplă acum - anticriza venind să adîncească abisal, să cronicizeze criza părînd că o combate, dar tot miop, pe termen scurt, aşa cum a fost şi politica care ne-a adus pînă aici: noi tot timpul trăim ca într-o "stare de urgenţă" indusă de capitalismul neoliberal care întinde global "lanţurile de valoare" pentru a scurta cît mai mult, la maximum, ciclul profitului, şi în care de fapt tot mai mult profitul, nu impozitul, e prelevat "la sursă", adică la origine, din capul locului, dinainte chiar, în mod "transcendental", prin "planurile de business" care nu sînt proiecţii, ci retroacţii în funcţie de profitul stabilit etc. -, ce ni se întâmplă acum este din cauza noastră, a alegerilor (chiar şi ca ne-alegeri efective), politice şi de viaţă, şi a deciziilor, luate şi mai cu seamă ne-luate orbeşte, somnambulic: vrem să ne întoarcem la viaţa dinainte tocmai pentru că nu suportăm realismul forţat, silnic, crizei de acum, şi mai seamă egalitatea, egalizarea, reducerea la cel mai mic numitor comun, acela al sănătăţii, al vieţii periclitate, "denudate", despuiate de orice apărare etc.
 
Eu tot nu înţeleg, şi nu o să pot să înţeleg, logic, de bun-simţ, nu speculativ, Doamne fereşte, niciodată, cum să vrei să te întorci acolo de unde ai ajuns aici, în acest impas! Vrem cumva ca, din complicitatea şi conlucrarea atît de fructuoasă "natură"-politică, să nu mai ieşim niciodată din case, să rămînem îngropaţi nici nu mai contează dacă morţi sau vii? Nu vedeţi că ăştia, toţi, oricare, numai asta ştiu şi pot, că sîntem prinşi între viruşi şi aleşi? Iar dacă o să vină tratamentul-vaccin-elixir, o să ni se pară că supravieţuirea este eternitatea, care ne va sta înainte să persistăm, tot înainte, în dezastru şi calamităţi, din una în alta, ca-n gropi.
 
Nu înţeleg.
 
Singura discuţie admisibilă este, cu superba formulă rezumativă a filosoafei Barbara Stiegler, aceea despre "viitorul vieţii", care nu poate fi căutat în trecutul care ne-a condus la prezentul de-acum. Asta în momentul cînd efectiv, literal, dar la unison, trăim "de pe o zi la alta", în funcţie de meteorologia (socială) imprevizibilă (căci socială) a virusului.