Pre-Post: aproape altfel, viaţa în timp de supravieţuire; legea şi regula

"Nu ştim ce ne aşteaptă, dar ştim măcar atît: că «lumea de ieri» nu se va mai întoarce. [...]  Lumea de ieri, adică dinainte de 16 martie, capătă dintr-o dată o coloratură melancolică, şi noi proiectăm în viitor ceea ce considerăm că am pierdut deja, şi ne lipseşte, dacă pot spune aşa, cu anticipaţie. [...] Melancolie în primul rînd. Pentru că melancolia este cea care ne permite să păstrăm o coerenţă afectivă şi morală în încercarea prin care trecem: avem nevoie să idealizăm violent, iraţional, ceea ce sîntem pe cale să pierdem. Pentru că se pune problema de a ne grava în memorie acele lucruri al căror echivalent va trebui să-l găsim. [...] Un risc moral serios, după părerea mea, ar fi şi să ne facem iluzii cu privire la «nevoia de cultură» pe care ar stîrni-o ieşirea din izolare. Mesele librăriilor şi sălile de cinema vor fi inundate, pe termen scurt, de producţii care vor adera la angoasele imediate ale oamenilor, nu încape nicio îndoială. Dar de aici pînă la a crea ceva care să se fixeze pentru viitor, să formeze o memorie colectivă care să constituie o resursă morală pentru crizele care vor veni... [...] Nu mai avem nici măcar timpul de a anticipa viitorul prin ficţiuni, traumatismele vin mult prea repede! [...] Şi vedem atunci că tot felul de utopii sociale încetează dintr-o dată să mai fie nişte iraţionalităţi în faţa cărora ridicăm din umeri" (Pierre-Henri Castel, filosof şi psihanalist).
 
"Ceea ce mă frapează ca istoric al războiului este că ne aflăm cu adevărat într-un timp de război. De obicei, noi nu acordăm atenţie timpului, cînd el este de fapt o variabilă extrem de importantă a experienţelor noastre sociale. [...] Caracteristic timpului de război este şi că acest timp devine infinit. Nu ştim cînd se va încheia totul. Nu facem decît să sperăm [...] De fapt, tocmai printr-o adăugare de termene scurte intrăm în durata lungă a războiului. [...] După contracţia iniţială a timpului, am intrat în acel timp nesfîrşit care ne-a făcut să trecem într-o temporalitate cu totul diferită, despre care nu putem şti cînd va lua sfîrşit. [...] Sînt fascinat de imaginarul «ieşirii» aşa cum se manifestă el acum în cazul ieşirii din izolare, al «relaxării», în acelaşi fel ca în timpul Marelui Război [1914-1918]. În faţa unei crize de mari proporţii, contemporanii ei nu par a putea să-şi imagineze altceva decît o închidere a parantezei temporale. De data aceasta, ne imaginăm o întoarcere la normele şi la «vremurile dinainte». [...] istoria ne învaţă totuşi că după marile crize nu există niciodată o închidere a parantezei. Va exista, cu siguranţă, o «zi de după», însă ea nu va semăna cu ziua dinainte. Pot şi chiar doresc să mă înşel, dar nu cred că vom mai revedea vreodată lumea pe care am părăsit-o cu o lună în urmă. [...] La toate acestea trebuie să adăugăm, dintr-un punct de vedere antropologic, şi riscurile unei crize morale comparabile cu cea care s-a produs după fiecare dintre cele două războaie mondiale. [...] năruirea credinţei într-o lume mai bună [...] şoc antropologic [...] Ni se reaminteşte şi sîntem readuşi la animalitatea noastră fundamentală, la «soclul biologic al umanităţii noastre» [François Héritier] [...] Rămînem nişte homo sapiens care aparţin lumii animale, atacabili de nişte boli împotriva cărora mijloacele de luptă rămîn rustice în comparaţie cu presupusa noastră putere tehnologică [...] Este o lecţie de umilitate din care, cu timpul, vor ieşi, poate, lucruri bune, dar pînă atunci va trebui să facem faţă propriile noastre negări. [...] aşa cum se întîmplă în cazul războiului, există întotdeauna o disonanţă cognitivă între evenimentul imaginat şi evenimentul care survine. Acesta din urmă nu corespunde niciodată cu ceea ce prevăzuserăm noi. [...] totul depinde, desigur, de modalităţile «victoriei». Părerea mea este că va exista victorie, pentru că virusul obişnuieşte să dispară, aşa cum a dispărut şi cel al gripei spaniole din 1918-1919. Dar va dispărea el «în mod natural», sau va fi învins de capacităţile noastre tehnice şi organizaţionale? [...] Spun doar că în faţa pericolului, în foarte scurt timp, pragurile de toleranţă s-au modificat cu o viteză stupefiantă, într-un ritm apropiat de cel din timpul războaielor. Ceea ce pare a ne atrage atenţia că ceva extrem de profund este pe cale să se petreacă în corpul social. [...] Noţiunea de «după război» sugera o dată care va marca un «înainte» şi un «după» [...] Însă noţiunea de «ieşire din război», mai bogată, sugerează de fapt o alunecare. La limită, se poate întîmpla să nu ieşim niciodată cu totul dintr-un eveniment războinic... Unii ies, alţii nu. [...] Noţiunea de ieşire din război sugerează o direcţie, nu un segment cronologic cu un început şi cu un sfîrşit. Nu la fel se va întîmpla şi în cazul unei «ieşiri din pandemie» căreia nu-i putem cunoaşte nici efectele, nici durata?" (Stéphane Audoin-Rouzeau, istoric şi antropolog istoric al luptelor şi al violenţei războinice).  
 
O noutate civilizatoare, un micro-proces istoric accelerat, concentrat, intensiv: după 15 mai, viaţă socială liberă, dar cu reguli - nu numai cu legi: legile ni se aplică direct, dar ne sînt îndepărtate, abstracte, în vreme ce regulile nu înseamnă neapărat pedepse, dar, fiind mai neclare, mai "informale", sînt şi mai insidioase şi mai nesigure, mai incerte, mai vagi: nu ştim unde încep şi unde se termină, plutesc în aer, sau de fapt noi plutim în "mediul" lor confuz. În cazul legilor, sîntem obiecte, în cazul regulilor, ni se cere să devenim subiecţi, legea a transcendentă, regula, imanentă, "flotantă" şi virtuală: noi trebuie s-o actualizăm.
 
"Vor exista reguli noi pe stradă şi la serviciu" (prim-ministrul L. Orban, declaraţie tv, 4 mai 2020). Dar ce statut juridic are regula? Tocmai, niciunul, sau unul extrem de vag, în care atît alocarea de libertate, cît şi pedepsirea îşi pot face de cap, impietînd excesiv şi arbitrar una asupra celeilalte.
 
Existau reguli şi pînă acum, dar, fiind informale, erau mai degrabă încălcate. Acum însă, "după 15 mai" (adevărat prag antropologic, bornă de epocă!), păşim pe un teren nou, cînd regulile, deşi informale (nefiind legi), devin esenţiale. Iar asta apare ca un fel de libertate condiţionată: nu ştii niciodată cînd îi încalci regulile, acest vag fiind profitabil în primul rînd pentru putere, care ajunge să plutească ca un adevărat duh, în tot şi în toate, dar nicăieri anume, fiind doar la latitudinea şi pe răspunderea noastră, un regim mixt, ambiguu şi chiar bastard, suspect, între legi şi libertatea ca anomie, mai exact, în sînul legii, între interzis şi permis. Cadru juridic nou, pe cît de vag, de ambiguu, pe atît de uşor extensibil asupra întregului cîmp social, care asociază, sudează regula de libertate pînă la indistincţie, aceasta venind, fiind resimţită ca o eliberare după restricţii şi închidere în registrul şi regimul ferm, sec, dur, abstract al legii, făcîndu-ne să asimilăm libertatea cu regulile, iar regulile cu absenţa, cu ridicarea, cu suspendarea legii - falsa opoziţie lege-regulă (libertate) apărînd în interiorul legii, dar totodată în afara ei.   
 
Altă noutate care urmează o constituie re-intrarea nu în "lumea dinainte", ci în vagul şi pura contingenţă a realităţii. "Carantina" a fost o ieşire din realitate, tocmai de aceea ireal şi ideal de clară, de strictă: ca instaurarea unei dictaturi (instaurarea legii ca "puci"). Închiderea, "carantinarea" a fost un exerciţiu banal, brutal, reflex, simplu, deja cunoscut. Ieşirea însă, bine numită "relaxare", este ceva experimental, neprevăzut, care îi poate obliga pe politicieni să iasă din rutină, să experimenteze, tatonarea imprimată de supunerea faţă de ştiinţă imprimînd oricum, deja, exerciţiului politic un grad sporit de adecvare la realitate (intrare a politicului cu veleităţi "transcendente" în contingenţa realităţii, ca realitate întotdeauna, principial secundă, "mimetică" - mimetism "normativ"), de realism, deci de democraţie, în ciuda abuzurilor reflexe pe care acesta nu şi le-a putut controla.
 
"Carantina" este domnia seacă a legii, o ieşire din istorie, o "paranteză" totalitară. Deşi tocmai viaţa curentă, banală, contingentă ar trebui să fie dominată de legi, dar ei nu i se potrivesc, iată, decît "regulile" care nu pot fi decît recomandări care trebuie actualizate "subiectal", nu suportate, asemenea legii, "obiectal". "Domnia legii" este de fapt dictatură, totalitarism, non-istorie. În realitatea contingentă a istoriei nu pot exista decît reguli, adică recomandări: puterea sfătuitoare, omul politic pe post de expert-consilier al omului de rînd, de expert în intermedierea între adevăraţii experţi şi societate, singurul decident pentru propriul ei bine, politicul doar ca un cadru, ca mediu al dezbaterii şi al adoptării deciziilor, ca garant al respectării procedurilor de construire a adevărului, al ajungerii la adevăr prin "co-strucţie". Adică resposabilitate, grijă etică, nu îngrijire individualistă, estetic-hedonică (individualismul este un "estetism"...).
 
Este prin urmare normal, logic, ca după 15 mai să se deschidă "saloanele de îngrijire personală" şi cabinetele dentare, adică, preponderent, saloanele de estetist bucal, maxilo-facial. Şi, la fel de logic pe această linie a "îngrijirii de sine" "estete", a "frumosului" imaginal, şi muzeele, deşi, sincer să fiu, nu se ştie pentru cine, adică cine priveşte un muzeu fix drept ceea ce e: un salon estetic, un cabinet de îngrijire personală supra-estetică, adică mai curînd etică şi procedurală, operaţională...
 
Ne vom "întoarce" sigur la "lumea dinainte" cel puţin din acest punct de vedere, al ieşirii din "totalitarismul" legii stricte în aerul difuz, călduţ, primăvaratic-văratic, "sudic", "mediteranean", al "regulii".
 
Politica, însă, ar trebui să iasă schimbată din această dublă încercare, din această secvenţă "totalitarism" legalist ("stat de drept") / "regulamentarism" societal (societate a riscului şi a grijii, nu doar a îngrijirii): va trebui, cum spuneam, să tatoneze explicit (să pipăie clar şi distinct!), adică să-şi asume pe faţă orbirea, ne-ştiinţa, ascultînd prin urmare de ştiinţă şi restaurînd, cel puţin parţial, valoarea şi prestigiul statutului adevărului; va trebui să experimenteze din aproape în aproape, non-utopic şi responsabil, diminuat-ideologic, ţinînd cont de realitate, prin retroacţii scurte, dar avînd totuşi un plan. Politicul trebuie să devină nu doar intestin, autoreferenţial tactic, aşa cum este în mod curent, ci social-tactic. Rechemare la realitate, la realism.
 
Trecere, de fapt, a politicului dintr-o "stare de urgenţă" în alta: realitatea curentă ca stare de urgenţă permanentă, dar nu în sensul pe care nu încetează să-l denunţe, pe drept cuvînt, Agamben, făcînd realitatea imposibilă, reducînd-o prin încadrări stricte, nu, altfel spus, urmărind realitatea socială, ci urmînd-o, ca releu democratic între ştiinţă şi realitatea socială, şi între ştiinţele "dure" şi ştiinţele sociale, ca armătură suplă de pre-vedere, de feedback în act şi în arc. Stat agil, suplu, forţă de intervenţie rapidă constituită şi "stocată" pe care să se poată baza societatea la nevoie, adică oricînd - adică tot timpul. Stat-arbitru, obligînd privatul să contribuie la limitarea "externalităţilor negative", nu la crearea lor, tocmai pentru ca acestea, aşa cum se întîmplă acum, să nu se mai întoarcă, indirect suicidar, împotrica capitalului însuşi. Statul salvînd economia, îngrijindu-se şi de sănătatea populaţiei, şi de aceea a economiei, prin dez-orbirea (id est dez-mărginirea) capitalului privat, prin co-interesarea lui la propria, de fapt, sănătate şi apărare.
 
Sănătatea, din nou, ca Apărare...
 
Ieşirea din izolare e ca o reformă. De aici şi aşa, în felul aceasta realist, umil şi vigilent controlat, ar trebui să înceapă reformele, odată antrenamentul făcut "de urgenţă".
 
Invenţie, creativitate cu atenţie la realitatea socială, exterioară pentru sfera închisă a politicii, adică o şansă de refundamentare, de reîntemeiere şi, deci, de reinventare a politicii ca politică de apărare şi sănătate (sănătatea ca apărare), altfel spus ca politică de precauţie şi de prevenţie, de non-expunere la risc, adică de ne-continuare a ignorării contextelor de lume, a exterioarelor cosmice, a politicii de insularizare-orbire a omului (în primul rînd prin închidere narcisică în şi între imagini multiplicate de sine pînă la captivitate; îngrijirea de sine ca inginerie plastică, întotdeauna "în efigie", în lipsă: murim în toate imaginile noastre, cu noi; expunerea pentru imagine ca expunere la risc: imaginea-risc).
 
O paradoxală politică de flux şi de circumstanţă va fi prin urmare aceea care va prevedea stocuri şi sisteme de rezilienţă, de răspuns, stocuri concepute atît cantitativ, cît şi calitativ, intensiv, ca antrenament.
 
Politică pliată pe procedurile experimental-tatonant-creative ale ştiinţei - dar nu numai în stare de pandemie, ca "stare de urgenţă", ci şi ca realism al realităţii, în vremuri "neo-normale", politică trecută prin dubla încercare a pandemiei, "închidere"/"relaxare", sănătate şi economie reunificate dialectic, adică puse, după momentul cinic al opunerii lor, sub semnul unic al Sănătăţii, al Apărării sănătăţii şi al apărării prin sănătate. Momentul "ştiinţific" al politicii trebuie să iasă din regimul de excepţie şi de urgenţă şi să devină unul curent. Prin ştiinţă, politica devine în acelaşi timp mai realistă şi mai democratică, ceea ce e totuna şi înseamnă mai preocupată de adevăr.
 
Lumea, oamenii nu se lasă bruscaţi, dar lucrurile lucrează insidios, subteran, molecular, şi oamenii ştiu asta, se lasă infiltraţi, "infectaţi", exfiltraţi, nu (se) bruschează, asistă şi se adaptează inconştient (adică ferit, protectiv, dar tocmai de aceea expunîndu-se) la ei înşişi, mereu într-un defazaj, într-un alibi, cred ei, protector... Dar nimeni nu bruschează nimic, nu forţează nimic, dar nici nu se opune, nu se luptă cu dislocările şi mutaţiile lente...
 
Abia acum va urma realitatea, o vom vedea rezultînd, ieşind din(tre) oameni... Alt regim al halucinaţiei.
 
În Bucureşti cel puţin, dar, în momentul de faţă, de mult, oriunde, în general în lumea de azi, ar trebui să purtăm măşti: anti-poluare şi anti-narcisim. Şi oricum purtăm de mult, sîntem numai măşti, numai că acum, în sfîrşit, la adăpost şi sub acoperire de virus, ne putem da masca pe faţă.
 
În sfîrşit sîntem liberi să purtăm măşti, ne putem ascunde, putem trece neobservaţi, ne putem masca social măştile, nemairiscînd să ieşim în evidenţă prin faptul de a dori să ieşim din evidenţă, adică de a ne acoperi faţa şi de a ne transforma vederea în vizare şi chipul în vizieră.
 
"Lumea de mîine nu va mai fi la fel ca lumea de ieri." În bine sau în rău? Imediat mai degrabă în rău, încet-încet poate şi în bine: adică nimic esenţial nou, altfel, ci poate o ocazie de a deveni conştienţi de asta. Nu e cazul să judecăm, să pre-judecăm: va fi uşor altfel, adică nu aproape la fel, ci aproape altfel. Cred că o astfel de formulare este potrivită exact pe cît este de indecisă şi chiar de incorectă şi de absurdă.
 
Ne simţim ca în război fără să fie război. Afectul predominant contează, şi acesta e.
 
Comod: sîntem scutiţi de războiul adevărat, deci e aproape ca un film, ca o ficţiune-imagine în care am intrat. Nici realitate, nici film: între, adică a fi tu însuţi opera, ficţiunea care e ca, ca şi cum. Feriţi şi de inexistenţa ficţiunii, şi de nimicirea realităţii.
 
Sîntem ca într-un film şi ca în război. Simulăm inclusiv simulacrul.
 
Sîntem în ficţiunea unei nenorociri, distanţă care ne poate face, tocmai, să o trăim. Decalaţi, "falsificaţi" - dat tocmai ca să simţim. Într-o situaţie ca de artă simulînd "perfect" realitatea.
 
Am devenit filmul preferat. Jucăm în filmul de catastrofă preferat. Am intrat, adică, într-un regim explicit, distinct(ibil), vădit (adică concomitent separat) experimental al existenţelor intime şi al existenţei publice.
 
În izolare am trăit, pur, timpul. Ceea ce e insuportabil, atroce.
 
Trăim timpul "pur", viaţa "denudată" la intemporalitatea ei.
 
Problema e deci de temporalitate, de sensori-temporalitate: a simţi timpul, a te simţi timp, a simţi ca timp, a simţi prin timp.
 
Bîjbîi groaznic, mă bălbîi, dar măcar mă pot ţine, mă pot prinde de realităţile pe care le tatonez, prin care orbecăi - şi asta facem cu toţii: aproximăm la un fel de distanţă halucinatorie - de rezonanţă artistică, de "aură" estetică, înlesnind percepţia şi dezvăluind neputinţa faţă de ceea ce trăim -, nu nimerim, şi nici nu trebuie. Nu va fi ca înainte, nu va fi nici altfel, va fi ca altfel.
 
Nu întîmplător Proust în timpul Marelul Război, "înainte", "în timpul" şi "după"...
 
Trebuie să aproximăm orbeşte, din aproape în aproape, să nu ni se pară că vedem şi să nu ne mai încredem în fantasmele (şi fantasmaticitatea) vederii, am intrat, deleuzian, în imagine, sîntem (am devenit) imaginea, trebuie să ne bîlbîim chinuindu-ne să articulăm cuvînt cu cuvînt, să nu ne mai repezim, brutal, să "soluţionăm" discursivizînd întotdeauna, prin esenţă, "final", să finalizăm lucrurile, adică să le suprimăm, să le desfigurăm supunîndu-le - tehnic, nu etic, adică proiectiv-unidirecţional - unor finalităţi scurte, rapide, care sar întotdeauna realitatea întotdeauna contingentă. Să nu lichidăm, bruscăm, forţăm...
 
Sîntem la îmbucătura imposibilă a timpului, la îmbinarea şi imposibila potrivire a segmentelor, a "momentelor" şi "schiţelor" de "epoci", la jointura, pe cusătura şi la articularea timpului-discurs. Acum simţim dez-articularea timpului, care are nevoie şi cere tocmai eroismul nostru, smulgerea noastră antigravitaţional (Simone Weil) constructivist-sacrificială, contra-efortul nostru de memorie şi de proiectare, de supra-vieţuire, de preluare şi de trăire în lipsă, esenţialmente postum, ca supra-viaţă.
 
Toate proiecţiile şi precipitările utopice (absolut epocale, adevărată economie intelectuală a abundenţei, nu a rarităţii sau penuriei, a "austerităţii") din acest moment de criză sînt de fapt de teamă, din încercarea fantasmată de a controla "modelizînd". Graba de a acoperi găurile, de a astupa şi repara destrămarea, timpul ca destrămare, de a supra-temporaliza timpul ca să "ţină"...
 
În plus jenă, ruşine, jignire: nimic sublim.
 
Marea noutate e că nu e vorba de "viaţa după supravieţuire", aşa cum am spus şi credeam, ci, după modelul succesiunii, al succesivităţii care presupunea conteporaneitatea, de co-temporaneitate sau meta-contemporaneitate, de datoria de a trăi simultan, concomitent, în balansul, tangajul, imposibila suprapunere dintre supravieţuire şi viaţă, care nu sînt totuna şi care nu prevalează una asupra celeilalte: nu mai putem "doar" să trăim, trebuie "şi" să supravieţuim, ca să putem trăi, să putem încerca să trăim.
 
Simultaneitate, balans, beţie şi beatitudine, căderi între (de la una la alta, din una în alta) imperative de fiinţare istorică ce par identice, dar se exlud potenţîndu-se reciproc, trăim multiplu, dar nişte insuficienţe, nişte deficienţe multiple: alternăm între minusuri, al căror plus este tocmai opusul (opus plus!), între "ca", între imperfecţiuni, şi însăşi această navetă violentă, nevrotică, este nereuşită: nu ne reuşeşte nimic! Supravieţuim prost şi abia dacă putem spune că trăim. Facem cum e mai rău: trăim supravieţuirea, ca şi cum nu ne-am fi luptat toată istoria să ne definim ca oameni tocmai prin depăşirea supravieţurii, prin a vrea să trecem dincolo de orizontul îngust, dar nesfîrşit, al supravieţuirii. Este clar că nu am reuşit.
 
Sîntem într-un moment sensibil (auto-sensibil) unic: în Pre-Post. În Pre-Post-Criză. Acum însă, măcar, cu termen, cu orizont, avînd de ce să ne agăţăm: Sfîntul 15 Mai!
 
A dori să ajungi, să treci, să depăşeşti un reper, o margine (oricum ajunseserăm la limită!), ca să te poţi uita aici, în urmă, înapoi, ca la o înapoiere care va fi fost lăsată în urmă. Sîntem în anticiparea unui trecut.
 
Ce bine să ţi se dea, să ţi se impună repere orare! Ce bine să ştii cînd "se sună", cînd "vine vacanţa"!
 
Şi să ştii sigur că o simplă dată absolut oarecare, la întîmplare, convenţională - "15 mai" -, poate marca, magic, un prag între nişte epoci, dar în care de acum înainte va trebui să trăim simultan, încercînd cel mult s-o înşelăm pe una cu cealaltă.
 
Nimic nu mai trece, nu se mai face doar trecut, în mod sigur şi cert trecut, astfel încît toate, absolut toate (nu orice!), de-acum, vin.