Planeta tace.

Zgomotul şi fumul care au poluat aerul s-au mai domolit. Oamenii, cei mulţi, prea mulţi (?), stau pitiţi, mare parte dintre ei, şi aşteaptă un semn să-şi reînceapă agitaţia de zi de zi, noapte de noapte. Ne aflăm în plin război.

Ştiu doar din cărţile pe care le-am citit despre al II-lea Război Mondial, ce a însemnat războiul în viaţa oamenilor de atunci, cum ajungeau veştile despre numărul celor ce dispăreau fie pe front, fie în spitalele de front sau din spatele frontului, fie în urma bombardamentelor. Am citit şi mi s-a povestit cum a fost. Toate veştile despre cum se mişca războiul veneau prin unde radio, prin presă - dar ziarele de atunci nu aduceau veştile instantaneu - şi prin imagini ce puteau fi văzute doar în sălile de cinematograf (după ce erau cenzurate sau "regizate" din motive politice sau militare).

Am văzut un documentar Five Came Back (Netflix, 2017) despre cinci mari regizori americani George Stevens, Wiliam Wyler, John Huston, John Ford, Frank Capra, un film comentat de Steven Spielberg şi Frank Coppola.

"De la al doilea război mondial nu a mai fost niciun conflict care să ne dea o idee despre natura solidarităţii. Toată lumea era conştientă că era în joc Civilizaţia Occidentală.", spune Steven Spielberg în episodul 3, The Price of Victory, al acestui documentar. Şi "Trebuiau să lupte sau să moară".

Azi suntem cu toate "tunurile" pe noi. Televiziuni, radio, Facebook, telefoane mobile, youtube. Google, preşedinţi, premieri, miniştri, medici, economişti, politicieni, aproape toate categoriile de profesii sau fără profesii, toţi dau ştiri cu numărul de îmbolnăviri, cu numărul de morţi, se fac statistici cu o viteză la care timpul rămâne în urmă, se fac statistici, previziuni, se cercetează, se speră. Problema cred că este acelaşi "luptăm sau murim". Duşmanul este puternic pentru că e nevăzut, nu îl putem avea "în bătaia puştii noastre", ştie unde să lovească, noi nu ştim de unde vine. Este abil şi şmecher dar totuşi sper că nu vor trece ani până ne vom uni şi-i vom găsi punctul slab.

Acest "război" a închis porţile Lumii. Pare că toate marile idei se îngroapă într-un nor necunoscut, dar care opreşte respiraţia. Numai că Forţa Noastră interioară este nebănuit de mare şi atunci când părem învinşi, căzuţi, atunci se măreşte, se multiplică şi din toate minţile lumii se naşte Salvarea.

În momente grele, Oamenii au găsit întotdeauna un loc Artei. În plin război, Dimitri Shostakovich^[i] compune în anul 1941 Simfoniei a VII-a, care iniţial trebuia dedicată lui Lenin, dar el o închină oraşului martir Leningrad, încercuit începând din 8 septembrie 1941 timp de 800 de zile, unde au murit un milion de oameni. Simfonia, cunoscută ca Simfonia Leningradului, a fost cântată acolo, în oraşul Leningrad^[ii], aflat într-o totală încercuire, pe 9 August 1942, de Orchestra Radio Leningrad^[iii], dirijată de Karl Eliasberg^[iv], din care rămăseseră doar 15 oameni, dar căreia i s-a alăturat, pentru concertul ce a avut loc la Leningrad Bolshoy Philharmonic Hall, orchestra a doua şi o orchestră militară. 9 August 1942 a fost o zi a coincidenţei deoarece Hitler alesese această zi pentru a celebra dorita cădere a Leningradului printr-o recepţie la un mare hotel din Berlin, iar ruşii stabiliseră aceiaşi zi pentru transmisia pentru Leningrădeni a premierei a Simfoniei. Ziua fusese pregătită de ruşi în aşa fel încât muzica să fie difuzată prin difuzoare şi către liniile germane, astfel încât în timpul transmisiei concertului armata germană să deschidă gurile tunurilor.

Am insistat pe acest exemplu, pentru rezistenţa şi reacţia de opunere, lecţia de demnitate, împotriva unui duşman, Hitler în cazul de faţă, care şi-a dorit să acapareze Lumea ca o epidemie, să izoleze şi să extermine oamenii.

Efectul unei alte epidemii îl trăim astăzi. Trăim în izolare, impusă sau autoimpusă, vedem cum viaţa se deteriorează, cum mulţi dintre noi dispar şi ne gândim când se va termina. Dar ştim că după, va trebui fie să o luăm de la capăt, fie să mergem înainte. Cum?

Poate că unul dintre leacurile cu efect este reconstrucţia şi aici Arhitectura joacă un mare rol, întotdeauna Arhitectura a adăpostit, Arhitectura a protejat, dar Arhitectura a şi participat la viaţa noastră de zi cu zi, ne-a asigurat locurile de întâlnire între noi oamenii, ne-a adus bucuria de a vedea, de a călători pe urmele lăsate de istoria lumii prin ea, prin Arhitectură.

Vreau să aduc în atenţia celor ce citesc aceste rânduri câteva Doamne Arhitecte, pe care le consider ca reprezentând, fiecare dintre ele, momente importante în gândirea liberă a arhitecturii ţării în care au trăit sau trăiesc.

Elizabeth Scott (1898-1972)

Conform articolului Celebrating Women Architects, de la prima femeie arhitect din Anglia, Lady Anne Clifford (1590-1676) până la sfârşitul secolului al 19-lea, există o listă lungă de femei pentru care implicarea în arhitectură a fost făcută fără o atestare academică.

Elizabeth Scott, după absolvirea Architectural Association School of Architecture în 1924, lucrează cu arhitecţi la modă în acea vreme şi în 1927 se înscrie la concursul pentru refacerea Shakespeare Memorial Theater, care arsese. Împreună cu arhitectul Maurice Chesterton şi doi foşti colegi de la AA câştigă concursul şi realizează proiectul şi clădirea teatrului în forma de azi. Foarte criticată, considerată agresivă, fără armonie în forme şi fără respect pentru râul Avon, clădirea va avea însă sprijinul lui Bernard Show care o apreciază pe arhitectă.

Clădirea, care astăzi poartă numele Royal Shakespeare Theater, este considerată acum ca una dintre cele mai "semnificative" pe plan naţional şi reprezentativă pentru stilul modern.


Zaha Hadid (1950-2016)

Aproape că mi se pare imposibil să mai scriu despre opera acestei atât de comentată, lăudată, premiată arhitectă, care a schimbat în câţiva ani cursul arhitecturii, a teoriilor despre spaţiul arhitectural, despre forme, despre curgerea acestor forme şi despre materialitatea formelor.

Am văzut "pe viu" la Paris Pavilionul Chanel de lângă Institut du Monde Arabe. Un volum surprinzător lângă arhitectura aproape carteziană a lui Jean Nouvel. Învelişul pavilionului este lucios, dar materialul permite citirea structurii, atunci când lumina din interior face posibilă această citire, din segmente de arcuri îmbinate şi legate, suprapuse, cu diferite raze, îmbinări neaşteptate; totul într-o fluiditate comodă privirii, dar nu şi minţii care încercă să dezlege misterul din spatele acestei gândiri.

Poate să nu îţi placă arhitectura acestei Doamne timpuriu plecată dintre noi, dar nu poţi să nu o accepţi, să nu recunoşti că a făcut mutaţii importante în genetica arhitecturii din a doua jumătate a secolului al douăzecilea şi începutul acestui secol. Ocupă, şi va rămâne, pe unul dintre locurile de prim plan al arhitecturii.


Grand Theatre Rabat^[v] este ultima operă a Doamnei Arhitecturii Zaha Hadid şi chiar dacă ea a plecat brusc în 2016 a căpătat şi mai multă importanţă lăsând posterităţii proiecte precum Grand Theatre. Cînd luminile scenei se vor aprinde, Grand Theater, la fel ca celelalte capodopere ale lui Hadid, va rămâne ca mesager pentru mulţi ani ce vor veni, aşa cum a spus Kessanti (coordonator al Model 3D BIM la Hadid Architects). Kessanti a mai spus că este evidentă influenţa ei în lumea arhitecturii şi foarte adesea copiată dar niciodată egalată.

Odile Decq - "Punk rock architect" (n. 1955)

Avertizată de tatăl ei că arhitectura nu este o profesie pentru femei" (aşa cum a povestit ea însăşi într-un interviu), Odile Decq obişnuia adesea să spună "trebuie să lupţi când eşti femeie-arhitect. Este un război strategic ca să-ţi menţii poziţia de la început până la sfârşit şi în acelaşi timp să fii în stare să negociezi - să fii capabilă să-i faci pe ceilalţi să-ţi înţeleagă viziunea".^[vi]

Am descoperit proiectele lui Odile Decq, cu mulţi ani în urmă într-un număr al revistei L'Architecture d'Aujourd'hui, oprindu-mă cu ochii pe o arhitectură cu forme dure, cu o prezenţă puternică a roşului, culoare de obicei adusă în contextul volumelor de arhitectură cu multă precauţie şi zgârcenie. Am căutat să văd cum arată o astfel de forţă şi am descoperit, prima oară crezând că am greşit poza, o "rock star", o figură pe care odată ce ai văzut-o nu mai ai cum să o uiţi.


"Activistă" în arhitectură, se declară în afara "clanurilor", şi este a doua femeie după Zaha Hadid care primeşte foarte importantul premiu Architizer în 2o17. Este autoarea a două proiecte de prestigiu: Muzeul de Artă Contemporană de la Roma şi Fangshan Tangshan Geopark Museum în China.

"Îi invidiez pe studenţii de azi. La sfârşitul secolului al XX-lea s-a distrus totul, economia, finanţele, societatea... ei, trebuie să viseze pentru secolul al XXI-lea, apoi să-l imagineze, apoi să-l creeze. Eu le spun: aveţi un secol al vostru"^[vii], declara Odile Decq în 2017 în Le Point. (np: Secolul al 21-lea în a doua decadă a sa nu se arată a fi al cuiva, dar mai este timp să devină al acestor tineri nu numai din Franţa, ci de oriunde!)


Benedetta Tagliabue (n. 1963)

De origine italiană locuieşte şi lucrează în Barcelona, Spania; compania la care a fost co-proprietară Miralles Tagliabue EMBT datează din 1994. Proiectele care au făcut-o remarcată sunt Parlamentul din Edinburgh, clădirea pieţii Santa Caterina din Barcelona, Diagonal Mar Park şi Pavilionul Spaniei la Shanghai World Expo 2010 (proiect distins cu premiul RIBA International).

"Culorile cred că au posibilităţi fantastice. Uneori pare inacceptabilă folosirea culorii în arhitectură... Iubim culorile ca pe o parte a realităţii, ca pe o parte de a face arhitectură cu deschidere. Şi ne place să-i facem pe oameni să se simtă confortabil. Dar nu ne place să ne repetăm în ceea ce facem în munca noastră" ^[viii]


Poate cel mai sculptural pavilion dintre toate pe care le-am vizitat. Un concept teatralo-cinematografic, cu un traseu şerpuitor plin de imagini care te cuprindeau, te absorbeau, participai la spectacolul împlinirii unei ţări ce-şi stabilea locul în lume, o lume prin care te lăsai dus, cu momente de plimbare cosmică. Iar la final te aştepta marea surpriză: un copil imens pe lângă care erai un pitic. După prima reacţie de surprindere, îţi dădeai seama că eşti în faţa viitorului. Poate puţin monstruos, dar plauzibil. Arhitectura pavilionului era explicată de acest "supercopil", ceea ce părea o joacă din plăci din lemn era de fapt un lanţ perpetuu de elemente care alergau împreună cu tine, vizitator.
Iar acum, copilul acela parcă a venit peste noi!!!


Kazuyo Sejima (n. 1956) - SANAA^[ix]

Vreau să scriu despre această arhitectă a cărei filozofie personală a arhitecturii îmi dă sentimentul (pentru că să afirm că o înţeleg ar fi o dovadă de infatuare) că exprimarea arhitecturală este ceva foarte simplu; şi poate că este suficient. Când scriu mă însoţeşte în această scurtă călătorie muzica lui Ryuichi Sakamoto^[x]


Am intrat în Book Kinokuniya^[xi] din Tokyo, căutând cărţi şi reviste de arhitectură, în primul rând despre SANAA. Am plecat fericit cu două cărţi despre arhitectura lor.

Din cartea cumpărată atunci, HOUSES -Kazuyo Sejima + Ryue Nishizawa- SANAA (publicată de ACTAR MUSAC 2007), din interviul Feeling at home with SANAA conversaţia lui Augustin Perez Rubio (MUSAC Director) cu Kazuyo Sejima şi Ryue Nishizawa aş cita câteva gânduri ale acestei arhitecte: "... sunt interesată cum pot face limite. Am început cu douăzeci de ani în urmă şi mereu am căutat să creez diferite limite. De multe ori am folosit spaţii interstiţiale care înconjoară ca în Onishi unde sunt diferite relaţii cu landscape-ul şi cu diferitele construcţii a căror poziţie depinde de unde priveşti. Astfel, spaţiul are întotdeauna diferite feluri de a fi perceput, simţit, uneori sosind în spaţiul respectiv poţi să te simţi implicat şi te poţi simţi adesea de cealaltă parte. În fiecare proiect îmi place să mă gândesc la limite, nu limite puternice, dar conexiuni."


În mod sigur lista arhitectelor, care au contribuit şi contribuie la paşii mari pe care-i face Arhitectura, este imensă, şi în plus găsim şi vedem prezenţa femeilor, foarte importantă, nu numai în Arhitectură ci în însăşi viaţa Planetei noastre.

(azi douăzeci şi şase aprilie două mii două zeci)

PS: Săptămâna viitoare voi scrie despre un mic parc din Bucureşti.

---