Arhitectură - Spaţiu - Teatru (II)

"Ideile, şi nu formele şi stilurile, vor fi moştenirea secolului al XX-lea." (Steven Holl)


Mă uit la anii din urmă şi îmi dau seama cât de importanţi sunt astăzi, când stau închis în casă, şi când acumulările din anii aceştia îmi dau energie şi rezistenţă. Nu idealizez anii trecuţi, dar mă ajută să privesc şi să încerc să găsesc soluţii pentru mâine, poimâine şi zilele care vor veni. Întotdeauna este timpul nostru, niciodată nu e târziu să începem un drum nou. Mai mult ca sigur va fi un drum nou după aceste încercări grele la care suntem supuşi toţi.

Anii '60-'70-'80-'90 sunt ani "plini" pentru Arhitectură; sunt anii în care Arhitectura trece prin brutalism, postmodernism, deconstructivism, minimalism, expresionism, high-tech, metabolism. După cum se vede nu am respectat o ordine a apariţiei acestor mişcări deoarece ceea ce a rămas şi va rămâne este opera şi autorul ei, valoarea obiectului de Arhitectură şi participarea acestuia la viaţa cetăţii.


Jean Nouvel, Renzo Piano, Peter Zumthor, Frank Gehry sau Sou Fujimoto - lista arhitecţilor care au răspuns nevoii umanităţii de îmbogăţire a spaţiului pentru construit prin semne lăsate viitorului este foarte mare, dovadă că oamenii au înţeles că dincolo de nevoia de locuire, există şi nevoia "hrănirii" spiritului.


Greu de spus dacă este cea mai reuşită expresie volumetrică şi plastică, dacă exprimă Arhitectura unui teatru. Ceea ce este sigur, cel puţin ca sentiment ce-l inspiră clădirea acestui teatru privită din exterior, între locul care i-a fost destinat şi conceptul volumetric este o legătură evidentă. Absolut toate elementele, materialele şi detaliile provin din zona industrialului, dar din spatele lor vine o lumină.

Ideea de a accentua caracterul industrial al zonei ca apoi să fie destinată unui teatru, arată că în spatele acestei importante construcţii stă un om pentru care gândul, filozofia Arhitecturii este înainte de orice. Există o legătură indestructibilă între spaţiul unei acţiuni şi spaţiul real. Spaţiul real la rândul său este un rezultat al gândului. Arhitectura, al cărui trup este făcut din spaţii, a urmat cu credinţă drumul gândului, al imaginaţiei, al dorinţelor, al necesităţilor vieţii omului. Dacă am încerca să vedem în clădirea teatrului numai un loc de distracţii, pentru unii, şi un loc de travaliu, pentru alţii, cred că am comite greşeala de a confunda un templu cu o magazie de vechituri.

Am luat ca exemplu acest teatru pentru că am dorit să arăt cum gândirea unui arhitect se schimbă păstrându-şi profunzimea şi rămânând "în pas" cu timpul. Mai jos, o schimbare radicală a îmbrăcării spaţiului de spectacol la o diferenţă de nici zece ani.


Poate că inscripţia "Stravinsky" aşezată pe unul dintre fronturile volumului Philarmonicii din La Villette de către Jean Nouvel clarifică puternica legătură dintre starea unui creator-sculptor în volumul spaţiului universal şi creatorul-explorator al minţii umane. Privind acest volum te întrebi: E tumultul muzicii lui Stravinski, e o mişcare tectonică, e zbuciumul gândului?

Anii '60 ai secolului al XX-lea sunt, în România, anii de realizări ieşite din umbra "realismului socialist" şi în acest context, în afara unor schimbări urbanistice, cultura şi educaţia îşi fac şi ele un loc... timid.

Voi începe cu Teatrul Naţional din Bucureşti:

Patru ipostaze:
1. Vechiul "Teatru Mare", apoi "Teatrul Naţional" - arhitect A. Heft - 1852 -1944;
2. Teatrul Naţional - arhitecţii Horia Maicu^[i], Romeo Belea^[ii], Nicolae Cucu^[iii] - 1973;
3. Teatrul Naţional "modificat" - arhitect Cezar Lazărescu^[iv] - 1983
4. Teatrul Naţional remodelat, modernizat şi adus la imaginea de azi - arhitect Romeo Belea - 2012


Pentru acest important edificiu, reprezentativ al Culturii Româneşti, se organizează în 1961 un concurs de arhitectură.

Vreau să scot, din nou, la lumină proiectul prezentat de Paul şi Stan Bortnovski^[v] şi Liviu Ciulei^[vi], pe care îmi permit să-l alătur unor mari proiecte deschizătoare de drumuri, realizări în teatru oriunde ar fi plasată în lume. Foarte drept şi fără loc de interpretări, proiectul "cel mai radical", cum l-a caracterizat Augustin Ioan^[vii] în articolul său publicat pe LiterNet pe 11.10.2011. Mai departe autorul (citând din articolul publicat în Arhitecura nr. 5/1962 "Studiu pentru o rezolvare contemporană a teatrului", semnat de Liviu Ciulei, Paul şi Stan Bortnovski) vorbeşte despre un nou destin social şi, deci, despre nevoia de reformare a spaţiului de joc. Odată cu această deschidere, arhitectura însăşi a "cutiei" unui teatru ar trebui în întregime rescrisă".

Azi când citesc ce au scris atunci autorii proiectului, necalificat în finala concursului, realizez că acei oameni gândeau cu câteva decenii înaintea celor ce luau deciziile. Să nu fiu înţeles greşit, apreciez şi proiectul arhitectului Romeo Belea, care este un proiect ce personalizează cu putere clădirea Teatrului Naţional şi dă sens zonei.


Aşa cum se întâmplă de multe ori în România, dar şi aiurea în lume, nu s-a ţinut cont de rezultatul concursului şi proiectul a fost încredinţat echipei conduse de Horia Maicu avându-i alături pe arhitecţii Romeo Belea şi Nicolae Cucu; doar şansa a făcut ca readucerea la forma sa iniţială, plus o serie de îmbunătăţiri tehnice, la zi, să fie realizate în anii din urmă sub conducerea arhitectului Romeo Belea, cunoscător al proiectului din faza sa iniţială.

Trebuie adăugate pe lista teatrelor ridicate atunci Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova, după proiectul arhitectului Alexandru Iotzu, printre alte lucrări ale acestuia fiind şi Teatrul Mic din Bucureşti, proiect la care l-a avut consultant pe Liviu Ciulei şi, bineînţeles Teatrul Naţional din Târgu-Mureş (1978) al arhitectului Constantin Săvescu.

"Transformarea unei clădiri existente, în cazul de faţă o biserică lutherană din Amsterdam, pune mari probleme de conversie şi reuşită. Probleme? În afară de cele "fizice", în mod egal probleme filozofice şi teologice. Dar, decât să rămână o arhivă a unei bănci, iniţiativa Companiei de teatru De Trust de a-şi face în acest spaţiu o bază permanentă a salvat clădirea. Deşi având un buget mic, Mecanoo a făcut un proiect care a răspuns tuturor cerinţelor: noul şi vechiul sunt distincte şi totodată spaţiul are toate datele practice ale unui teatru." scrie Kenneth Powell.


Nu vreau să ies din această zonă, atât de sensibilă prin seducţia care o produce o clădire care are în trecutul ei tot felul de istorii, cu întâmplări vesele, bucurii, supărări, frânturi de vieţi ale oamenilor ce au trecut prin ea. Aceasta este situaţia unui astfel de loc, o biserică lutherană din anul 1793 în care, aşa cum au abordat proiectul cei de la Mecanoo împreună cu Trust Theater^[viii], teatrul să fie ca un "musafir" lăsând pereţii şi stâlpii (coloanele toscane) pe două registre verticale să nu fie agresaţi. Un planşeu nou de mare folos acusticii, fiecare nivel preia diferite funcţiuni de la scări, bar, bucătărie, iar în mijloc este lăsat spaţiul scenei cu toate instalaţiile la cel mai ridicat nivel. Culoare, lumini, eficientizarea spaţiului - rezultând o clădire adaptabilă într-o posibilă continuă schimbare.

Când am ajuns în 2005 la Piccolo Teatro Grassi la spectacolul lui Giorgio Strehler Arlechino, slugă la doi stăpâni de Goldoni, am trăit un sentiment de copleşire: pe scenă era montat decorul lui Ezio Frigerio^[ix],

iar pe plafonul sălii se vedeau urmele "nasturilor" rămaşi de la decorul lui Luciano Damiani pentru Livada cu vişini de Cehov,

în regia aceluiaşi Giorgio Strehler, Urma ca pe aceeaşi scenă Teatrul Bulandra să joace Triumful dragostei de Marivaux, în regia lui Alexandru Darie şi cu decorul meu.

Prima oară când am dat cu privirea de ceea ce făcea Luciano Damiani fusese cu aproape zece ani mai înainte într-o revistă de arhitectură, aşa-mi amintesc, şi apoi am văzut o filmare (pe o casetă VSH!) a spectacolului Livada cu vişini. Fabulos!

Şi apoi a urmat întâlnirea cu apogeul operei lui Luciano Damiani: Teatro di Documenti.

La Teatro di Documenti, Luciano Damiani^[x] a inventat şi realizat un loc scenic permanent, ce apare ca un aducător de teatru, care se anunţă ca stimulator al unor "alte" ipostaze şi ipoteze dramaturgice, parcă utopice.

Un spaţiu al inteligenţei, care cu ironie şi afecţiune, aminteşte de o "maşinărie" barocă care totodată se propune ca un instrument scenotehnic foarte modern, un spaţiu teatral care ridică întrebarea: "Teatrul ce este?", "Teatrul e un loc, un spaţiu de viaţă".

Ceea ce arătăm în imagini sau exprimăm în cuvinte scrise sunt provocări la a gândi şi a găsi răspunsuri în interiorul nostru, gândul se transformă în imagine, chiar dacă imaginea va conţine o parte dintre informaţii într-o formă abstractizată, există în aceasta o "cheie" care deschide (desecretizează) cele mai profunde semne şi iniţieri ce poate face posibil dialogul dintre creator şi ceilalţi.

Praful venit din Univers solidificat, ars sau lichefiat, aşezat straturi peste straturi a făcut piatra; din piatră, venind de aiurea, au răsărit plante, plante care, vii, au fost tăvălite de mişcările şi contorsiunile tuturor planurilor şi suprapuse, lipite, mai târziu conservate până s-au transformat în lemn; acolo undeva s-a născut un praf din care omul a făcut lutul, cărămida, apoi sticla şi aşa mai departe. Dar, piatra era de la sine!

Rapoartele şi proporţiile din structura materialelor şi folosirea lor cum se cuvine au dat o mare parte dintre Legile Arhitecturii.

Mă opresc în pragul Învierii şi voi reveni în această călătorie săptămâna viitoare cu partea a III-a!

Sărbători liniştite şi cu bucurie în suflete!

(sâmbătă optsprezece aprilie două mii două zeci)

Credite:
By Alexandru Antoniu - Album general al României - compus din 300 tablouri reprezentând monumentele istorice şi contimporane, posiţiuni pitoresci, Domeniul Coroanei şi costume naţionale cu descrierea istorică şi pitorească, Dresden: C.G. Röder, 1901-1904, Public Domain. (commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=3489094)
Bogdan Giuşcă - photographed by me, CC BY 2.5 (commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=762803)

---