Un mic parc, un posibil loc de meditaţie

Timp de trei zile, respectând timpul regulamentar, conform ordonanţei militare, dotat cu declaraţie şi cu carte de identitate în buzunar, m-am plimbat, aproape de casă, pe străzile, le spun istorice. Sunt străzi cu nume frumoase şi importante: Luigi Cazzavilan, Transilvaniei, Temişana, Intrarea Temişana, Theodor Aman, General Matthias Berthelot. Străzi pline de farmecul parfumat de pomii proaspăt înverziţi al Bucureştiului. Nu al Bucureştiului de altă dată, ci al celui de azi.

Străzile au o poezie în spatele căreia se aude muzica caselor, case care cântă fiecare o altă melodie. Fiecare casă îşi are înscrisă undeva, la temelia ei, într-un loc secret, o muzică scrisă de cel, sau cei, care au zidit-o. Dacă veţi privi cu atenţie, dar cu sufletul şi inima deschisă, veţi găsi o lumină strălucind; lumina aceasta este primul sunet al simfoniei lor.

Pe străzile aproape goale în această perioadă, rar vezi câte un om! Am întâlnit o pisică, o femeie care ducea în mână o pungă cu cumpărături şi un domn care făcea mişcări de gimnastică.


Străzile fără oameni par machete la o scară mare pe care ai posibilitatea să vezi detaliile. De obicei trecem grăbiţi pe lângă clădiri ca pe lângă obiecte impersonale - mai ales ziua -, fără să le scormonim cu gândul, fără curiozitatea de a ne întreba ce se află în interiorul lor. Acum casele par că aruncă spre noi, trecătorii singuratici, un alt suflu. Chiar dacă nu vedem decât rareori pe cineva la ferestre sau vreo siluetă în spatele perdelelor, respiraţia caselor este alta şi ne gândim că poate s-au "umanizat".

Străzile din jurul parcului Cazzavilan, mi-au adus aminte de un oraş minunat din nordul Italiei, Vicenza. În viteză, cu mulţi ani în urmă, poate 18 ani, în drum spre Veneţia am făcut o scurtă oprire la Vicenza pentru a arunca 0 privire la Teatro Olimpico, apoi pe Corso Andreea Palladio spre Piazza dei Signori, Basilica Palladiană, Piazzeta Andrea Palladio, şi m-am oprit pentru o cafea la terasa de la Cafe Garibaldi lângă Loggia del Capitano.

Aflat în apropierea altui oraş-muzeu Veneţia, Vicenza este numit "the city of the old people" şi această "poreclă" nu este dată la întâmplare. Încă mai am în faţa ochilor imaginea celor care populau terasa, piaţa, strada: Oameni elegant îmbrăcaţi; sacouri sau taioare şi pantofi cu o linie desenată "à l'italienne", feţe cu tenuri care emanau linişte şi siguranţă, pe care greu citeai vârstele, retraşi probabil din activitate, dar prezenţi în viaţa oraşului. Nu mă întreb ce s-a întâmplat cu aceşti oameni în această perioadă urâtă pentru că îmi doresc să rămân în minte cu imaginea lor de atunci.


PALATUL uitat şi Grădina sa

S-au făcut multe studii şi comentarii asupra stilului / stilurilor Palatului Cazzavilan aşa că nu mă voi hazarda în comentarii critice cu plus sau cu minus.

Nu cred că trebuie ajutată cu date exacte şi documente de arhivă povestea unui loc ca să rămână o atracţie, îi ajunge şi numai misterul care îl înconjoară.

Nu vreau nici să-mi umbresc povestea Palatului cu controversele asupra proprietarului şi implicit numelui său. Notez doar că documentele citate într-un articol  din 25 septembrie 2008^[i] conţin argumente puternice care contestă că aceste imobile - Palatul este alcătuit din două clădiri, una se află pe Strada Temişana, cealaltă pe Intrarea Temişana şi diferenţa de edificare în timp a acestora este de cca. 17 ani - ar fi aparţinut lui Luigi Cazzavilan.

Însă nu pot să trec peste faptul că acest Palat, aflat pe lista de monumente istorice^[ii], este lăsat uitării.

Palatul (aşa voi numi cele două corpuri de casă din cele două străzi, respectiv Strada Temişana nr.4 şi corpul din Intrarea Temişana) este o clădire pe lângă nu poate trece nimeni cu indiferenţă (cu excepţia oficialităţile care ar trebui să vadă şi să facă ceva până nu va fi prea târziu). Nu este încă o ruină, dar nu va mai trece mult timp şi se va prăbuşi. Am aflat că după cutremurul din 1977, când a fost puternic deteriorat, ansamblul nu a mai avut parte de nicio intervenţie de ameliorare (măcar!) a stării sale. E drept, nu este un caz aparte, în această situaţie fiind mai multe clădiri cu un trecut istoric şi arhitectural de valoare.

Palatul se face remarcat printr-o arhitectură cu bogate decoraţiuni pe faţadele sale, combinaţie de stiluri, cu ancadramente la ferestre, ferestre care fie sunt cu arcuri în semicerc, fie trilobate, cu parapetele acestora la rândul lor încărcate cu ornamente diferite de la un registru la altul. În ziua de azi faţadele sunt aproape în întregime cu tencuiala căzută şi acoperite în mare măsură cu "viţă de vie" sălbatică. Imaginea Palatului este cea a unei persoane în vârstă, frumoasă probabil în tinereţe, care trăieşte în sărăcie, nu mai are bani nici măcar să mănânce, că despre haine nu poate fi vorba; însă a rămas pe locul unde s-a născut, credincioasă blazonului familiei, despre care nu mai ştie nimic, dar ştie că e parte dintr-o familie veche. Se uită la noi cu ochii îmbătrâniţi şi obosiţi şi ne întreabă: De ce m-aţi părăsit?


Misterul pe care-l aduce în zonă este parcă scos din filmele cu Domni şi Doamne care-şi treceau viaţa, iarnă - vară, vorbind şi bârfind, sau ascultând vocea unui poet sau povestitor, ori citind ziarele vremii. Cum era ziarul Universul, ziar de ştiri, anunţuri şi reportaje, subiecte ideale pentru discuţii lungi presărate cu glume şi râsete sincere. Până în anul 1953 când ziarul a fost oprit.

Parcul Cazzavilan - Grădina Palatului

Parcul Cazzavilan, pare şi azi că este grădină a caselor ce au aparţinut lui Luigi Cazzavilan^[iii]. Un personaj aparte şi important în Bucureştiul de la începutul secolului douăzeci. Fost luptător în armata lui Garibaldi^[iv], în armata franceză, în Legiunea Italiană, Luigi Cazzavilan va apărea pe plaiurile noastre mioritice în 1877 în calitate de corespondent de război al unor jurnale din Italia.

Se stabileşte în România (e veche istoria italienilor şi a stabilirii lor în România!), la Bucureşti şi va fi profesor de limba italiană (la liceul "Sfântul Sava" şi apoi la Liceul "Matei Basarab"), apoi va înfiinţa jurnalele Frăţia româno-italiană şi Tezaurul familiei, va înfiinţa "Şcoala italiană" (clădirea a fost demolată deoarece starea ei fizică era deplorabilă) - "... De partea opusă a scuarului, un gard înalt închide terenul ocupat altădată de şcoala primară cu care Cazzavillan înzestrase colonia italiană din Bucureşti, o colonie de trei sau patru sute de persoane. Şcoala avea un caracter confesional (catolic) şi privat, fiind înfiinţată sub patronajul unei asociaţii caritabile - "Umberto & Margherita" - purtînd numele suveranilor Italiei"^[v].

Cel mai important este că Luigi Cazzavilan va înfiinţa ziarul Universul^[vi].
Ziarul Universul, ziar de dimineaţă, devine foarte popular şi datorită ştirilor, anunţurilor, publicitate prin rubrica Micul anunţător.

Iată ce scrie ziarul Vestitorul în numărul său din 1 noiembrie 1937^[vii]: "UNIVERSUL a ajuns ziarul cel mai popular graţie destoiniciei întemeietorului său, Luigi Cazzavilan (catolic). El l-a ieftenit, i-a înmulţit rubricile, a desvoltat reportajul, l-a pus la îndemâna celor mulţi cu o uimitoare repeziciune."

Un parc care ar putea să fi fost grădina Palatului, un nume care atrage tocmai pentru că nu este foarte des dezvăluit locul său în istoria noastră, un parc înconjurat de clădiri cu o imagine a unui alt Bucureşti, oraşul lui Anton Bacalbaşa, Mircea Eliade, Ion Luca Caragiale, Păstorel Teodoreanu, Tudor Arghezi...


M-am plimbat făcând multe tururi în jurul parcului, împrejmuit cu un gard din fier ornamental, vopsit în negru pentru a deveni "invizibil", la umbra arborilor bătrâni şi participanţi atât ca paznici, cât şi ca protectori faţă de soarele puternic ce te-ar putea împiedica să te bucuri de priveliştea locului.

Gândit pe un plan pătrat cu cele patru colţuri teşite, pentru a facilita cele patru intrări în parc, de unde diagonalele acestui pătrat se vor întâlni într-un cerc unde este amplasată o fântână în mijlocul căreia este un grup statuar reprezentând bustul lui Luigi Cazzavilan.

La baza soclului sunt trei îngeraşi dintre care doi ţin o placă pe care scrie: "Patriot activ şi binefăcător"
(patru mai două mii două zeci)

---