Ţop, ţop, ţop! - ... în loc de cărţi poştale (I)

HBO a reluat în această perioadă serialul The New Pope, iar într-unul dintre primele episoade este o secvenţă cu Piazza San Pietro şi m-am lăsat dus de gânduri prin locurile unde am călcat umplându-mă cu amintiri. Aşa că până voi putea să "hoinăresc" din nou prin locurile din Bucureşti pe care mi le-am propus, la mai mult de câteva sute de metri de casă - probabil după un oarece timp -, o să fac un tur rapid, în mai multe etape, prin cutia cu amintiri despre câteva dintre oraşele din lume pe unde am avut şansa să umblu.

Încep cu trei oraşe mari, culturi diferite, amintiri diferite.

Istanbul, cel mai apropiat de Bucureşti.

Plimbările prin Istanbul au semnificaţii complet aparte faţă de cele prin alte oraşe - sigur o să gândiţi că se poate spune acelaşi lucru despre orice oraş, dar partea specială pentru mine ca român vine dintr-un adânc al fiinţei noastre. Suntem un amestec de moşteniri de la toate popoarele care au trecut pe aici, cu bune şi rele, aşezaţi fiind timp de sute de ani între trei mari imperii: cel rusesc, cel austro-ungar şi cel otoman. Am luat din fiecare în parte câte ceva. Trebuie să menţionez perioadele fanariote ^[i] care au adus o pleiadă de Domnitori atât în Muntenia cât şi în Moldova, care au scos cele două ţări din bezna iobăgiei şi ni i-au dat pe C.A. Rosetti, Alexandru Ipsilanti, Mavrocordat; Mavrogheni...

Istoricul Neagu Djuvara în cartea sa Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848) scrie: "Din doi în doi ani, cel mult la trei ani, Poarta îi dă un nou domnitor; acesta, secătuit de cheltuielile făcute ca să-şi ţină rangul şi de preţul dat pentru scaun, pe care nu-l poate avea decât plătindu-l, vine în această provincie nu doar ca să domnească, să-şi plătească datoriile şi să adune altă avere, ci şi ca să-şi îmbogăţească neamurile, prietenii şi pe toţi cei ce-l slujesc.
Aşadar, din trei in trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, sărăci cu toţii, amărâţi şi, din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit." (pag. 39)^[ii]

Am două zone preferate de plimbare:
Galata şi malul pe care este şi Fanarul (Fener) spre Bosfor.
Strada care începe de lângă Galata Tower: Şahkulu, Galip Dede Caddesi, Beyoğlu se continuă cu Istiklal până ajunge în Taksim Meydani^[iii]. Strada despre care amintesc are în prima parte o pantă cu o înclinaţie mare şi apoi aceasta se înmoaie, devenind aproape orizontală. Tot pe această stradă, extrem de populată ca urmare a caracterului ei comercial, printre mii de oameni - care se agitau, vorbind tare, aproape strigând, cu saci, pungi sau serviete în mâini -, trecea un tramvai, o imagine a unui trecut plin de dorinţa modernizării.


O plimbare pe strada Istiklal, pe care eu o consider strada principală a Istanbulului, o expresie a europenizării începută de Atatürk^[v] şi continuată mult timp, ajunsă azi un loc de mare interes turistic. Da, sper că am scris bine "azi"!

Strada are o lumină caldă, învăluitoare şi o deschidere la scara omului; chiar şi clădirile au proporţii odihnitoare pentru ochiul celui care le priveşte. Este o stradă ce mixează foarte abil Orient şi Occident, demonstrând că Europa nu are graniţe rigide.

Piaţa Taksim îşi scrie istoria şi îşi onorează numele ca loc de adunare al celor care vor schimbarea, de fapt mersul înainte şi nu pasul pe loc.

Coborând din Piaţa Taksim pe o stradă unduită ca un şarpe am trecut pe lângă Dolmabahçe Mosque şi Stadionul Beşiktaş. Mai departe, pe un drum lung, trecând pe sub două poduri 15 July Martyrs Bridge şi Yavuz Sultan Selim Bridge, dar şi pe lângă Liceul "Pierre Loti"^[vi] (marinarul poet care a avut o poveste de dragoste "platonică", consumată numai în scrisori^[vii] cu Regina Maria / Carmen-Sylva,^[viii] Regina României), însoţiţi de albastrul ireal al apei Bosforului sub un cer luminos şi clar, am ajuns până la o faleză, cu dane din lemn şi mulţi pescari aşezaţi pe scăunele cu undiţele aruncate în apă. Acolo, când ridici capul privirea se duce către unul dintre locurile alese ale Lumii: Bosforul.


Ajuns acolo vezi capătul Pământului
Acolo... Marea se întâlneşte cu Marea!

Belgrad

Am stat în Belgrad, în anul 2009, aproape şase luni, cu Ducu Darie, pentru pregătirea spectacolului Disputa / Rasprava de Marivaux la Teatrul de Dramă- JDP.


Am cunoscut oameni minunaţi la JDP: directorul de atunci Branko Cvejic, un actor de succes pe care scena îl iubeşte şi director cu mare influenţă; Vlada Dekic, secretarul directorului şi omul bun la toate; Acika - Alexandra Ilic, secretar literar; actorii Hristina Popović, Goran Sušljik, Sonja Vukićević, Anita Mančić, Maša Dakić; compozitoarea Irina Decemnik şi... Sneza (se pronunţă Sneja) Pesic-Rajic^[x], o mare artistă, creatoare de clasă europeană, cu care am colaborat pentru costumele spectacolului.

Este o creatoare deosebită de modă (pălării).


Am umblat împreună cu Sneza prin Belgrad căutând materiale, obiecte şi accesorii prin mici sau mari magazine, prin pieţe. Într-o zi ploioasă am mers într-un fel de "talcioc", scormonind prin depozite pline de praf, am stat de vorbă la un ceai sau o cafea, vorbind fără oprire despre teatrul belgrădean sau cel bucureştean.

Sneza ne-a oferit o seară specială prin ieşirea la o grădină-restaurant, un loc cu iz de cârciumă unde păşeşti într-o curte cu pietriş pe jos, cu multe mese acoperite cu naproane din pânză cu carouri alb-negru, scaune pliante din metal vopsit negru şi cu şezutul din şipci din lemn, un spaţiu plin de arbori verzi şi tufe de trandafiri, serviciul obişnuit de chelneri cu veste şi pantaloni negri şi cămăşi albe. Foarte cunoscută imagine, nu?

Dar momentul de mare emoţie a fost oferit de Sneza cântând cu o voce puternică, fără nici cea mai mică emoţie şi ezitare, o melodie sârbească cu o uşoară melancolie în linia melodică. Toţi trei: Ducu, Edita Lupea şi cu mine am rămas uluiţi de plăcere şi onoraţi de micul recital al Snezei.

Muzica cântată de Sneza mi-a rămas în amintire, ca şi cântecele pe care le-am auzit în restaurantul "Manjez", unde după primul acord al micii orchestre, care era acolo aproape seară de seară, piesele ce urmau erau cântate de toţi cei care erau la mese. Cântece ale căror texte povesteau nu numai despre dragoste ci şi despre lupta sârbilor pentru ţara lor. Sunau asemeni cântecelor partizanilor şi cred că asta şi erau.

Nu voi "pleca" din Belgrad fără să o amintesc pe Ana Curcin^[xi], care în 2009 era translator pentru Ducu şi pentru mine la scenă. Ştiam de atunci că muzica este a doua preocupare a ei după teatru, dar între timp a ajuns vedetă care depăşeşte graniţele Serbiei.

Lumea artistică din Belgrad este puternică, unită şi numai aşa se explică prezenţa lor peste tot în lume.

Viena

O întâmplare a făcut să ajung în Viena la scurt timp după ce se deschisese o expoziţie Breugel - Once in a Lifetime^[xii] - Peter Breugel cel bătrân - la The Kunsthistorisches Museum Vienna (Muzeul de Istorie)^[xiii], "cea mai mare şi cea mai importantă colecţie din lume". Cum accesul în expoziţie, de fapt în muzeu, era foarte bine organizat, mi-am cumpărat un bilet (pe care scria ora la care eram programat) şi m-am gândit să ajung cu cel puţin jumătate de oră în avans.

Dar în Piaţa din faţa Muzeului, Maria-Theresien-Platz, era lume multă adunată aşteptând un spectacol al unei orchestre de jazz formată din tineri francezi^[xiv], care se instalaseră lângă fântâna din centrul pieţei pentru micul lor concert. Nu cântau grozav dar aveau haz, şi asta cu limitele de rigoare.


A trebuit să-mi întrerup audiţia pentru a ajunge la timp la ora de intrare în expoziţie.

Cred că oricine îşi poate imagina emoţia care mă cuprinsese la gândul că mă voi afla faţă în faţă cu tablourile lui Bruegel. 69 de picturi, cam 75% dintre lucrările lui, expuse aşa fel încât să ai impresia, tu privitor, că eşti singur cu lucrarea la care te uiţi. Printre ele, tablouri bine cunoscute ca: Jocuri de copii, Nuntă ţărănească, Vânătoare în zăpadă, The Procession to Calvary^[xv] sau Turnul Babel ^[xvi]

Se intra pe grupuri de maximum zece persoane, din două în două ore, urmând un traseu foarte clar. Călătoria începea într-un foaier mobilat cu bănci unde puteai viziona, în aşteptarea acceptului de intrare în sălile propriu-zise, proiecţii cu detalii şi explicaţii ale lucrărilor ce urma să le vezi.

Am scanat câteva file ale Caietului program al expoziţiei considerând că nu am reproduceri demne geniului tablourilor lui Bruegel.


Aproape trei ore a durat procesiunea printre picturile, desenele şi gravurile acestei unice expoziţii. În pofida "cozilor" mari la fiecare lucrare, se putea, cu răbdare, accede în faţa acelui tablou care te interesa mai mult.


Tablourile lui Bruegel sunt poveşti sau mai bine zis reinterpretări ale multor pasaje din Biblie, dar folosind personajele timpului acestuia. Fundalul, peisajul este flamand, costumele personajelor sunt ale timpului şi locului unde trăia Bruegel, excepţia este Isus. "Stop cadrul" este fixat pe Isus căzut sub greutatea crucii în timp ce urcă pe drumul Calvary (Golgota). Bruegel îl aşază în centrul tabloului, geometric privind, la intersecţia diagonalelor cît şi a celor două axe, orizontală şi verticală.

Isus este centrul lumii în povestea lui Bruegel. Tabloul este împărţit astfel încât putem citi cele patru "episoade" ca nişte capitole legate de personajul principal:

Un capitol al poporului care deja îl judecă pe Iuda, cu atenţia împărţită şi către Isus căzând, dar înconjurându-l pe trădător; grupul soldaţilor, în fruntea lor Pilatus din Pont şi el atent la ce se întâmplă cu Isus; capitolul în care o are în centru pe Fecioara Maria, înconjurată de femei, în faţa ei Magdalena cu capul plecat într-un buchet de purpură roşie; un capitol al căruţei în care sunt duşi tâlharii care urmează să fie şi ei crucificţi şi capitolul locului pregătit pentru crucificare care pare un manej şi unde lumea curioşilor este deja adunată. Isus este căzut, dar faţa lui este senină. Am povestit mult despre acest tablou pentru că, deşi eram nerăbdător să ajung la tablourile cu Turnul Babel, am stat mult să analizez compoziţia, dar mai ales povestirile din The Procession to Calvary. Am citit că în spatele istoriei biblice Bruegel a arătat povestea timpului său, un soi de manifest împotriva ocupaţiei spaniole ca o paralelă cu situaţia din Israelul de atunci ocupat de romani.

Am plecat copleşit de la această expoziţie unică la care mă gândesc şi azi (mai ales azi, în aceste vremuri de o stranietate de neînţeles, pentru că aveam impresia că Lumea se aşezase deşi mai erau, în toate sectoarele vieţii, multe de rezolvat, dar speranţa nu era departe şi oamenii umblau şi se comportau liber. Straniu, pentru că totul a apărut din senin. În fine, nu ştiu dacă din senin!)

Când veţi privi aceste imagini ale tablourilor lui Bruegel poate v-ar fi de mare folos ca fundalul muzical să fie, de exemplu, Anton Bruckner - Mass No. 2 in E minor WAB 27.


"The Kunsthistorisches Museum" cu tot ce vezi acolo de la pictură la sculptură, la însăşi arhitectura clădirii este o lecţie de înaltă cultură: Titian, Veronese, Tintoretto, Pictori flamanzi (Peter Paul Rubens, Sir Anthony Van Dyck), Pictura olandeză timpurie (Jan van Eyck, Rogier van der Weyden), Renaşterea germană (Albrecht Dürer, Lucas Cranach) - ca să ne referim numai la pictură -, la care se adaugă Colecţiile Egiptene, ale Perioadei antice Greceşti şi Romane.

Dar să trecem repede şi printr-un loc poate mai puţin cunoscut / căutat din Viena:



Revenind la locuri foarte cunoscute, evident că plecarea din Viena fără să treci, măcar pentru o oră, să vezi şi să vizitezi Secession-ul este aproape un păcat!

Secession

Cu siguranţă una dintre cele mai reprezentative clădiri ale arhitecturii Art Nouveau, un loc unde arhitectura îşi arată deschiderea către toate artele, unde sculptura, pictura, materialitatea se îmbină, se contopesc. Aici îi vom întâlni pe ‎Joseph Maria Olbrich, Gustav Klimt, Egon Schiele... aici a expus Charles Rennie Mackintosh.

Săptămâna viitoare Roma, Amsterdam, Madrid.
Şi poate în curând din nou la Bucureşti prin gangurile şi pasajele de pe Calea Victoriei

Scris astăzi duminică zece mai două mii două zeci, ZIUA REGALITĂŢII, zi care putea fi Ziua Naţională a României.
Dar asta după ce ne facem bine de comunism.

---