Am văzut pe ARTE un documentar despre Colosseum (Monuments éternels - Les secrets du Colisée - vezi aici până pe 7 iulie 2020) şi m-am întors în timp. Omul nu şi-a schimbat prea mult felul de a fi, gândirea pentru mai bine, mai frumos, mai durabil şi a fost întotdeauna la înălţimea darului vieţii.
Una dintre minunile lumii, Colosseumul e numit şi Amfiteatrul Flavian, după numele celor trei împăraţi romani din dinastia Flaviană, în timpul cărora s-a ridicat monumentul (execuţia a durat circa zece ani şi fiecare împărat a adăugat noi elemente). Este o construcţie pe plan eliptic, având 188 metri pe axa longitudinală, 156 metri pe axa transversală, 48 metri înălţime (dacă măsurăm zidurile exterioare) şi o capacitate de 50-75 de mii de locuri. Umplerea şi evacuarea erau asigurate prin 75 de ieşiri prin tot atâtea arcuri (se crede că evacuarea se făcea în circa 15 minute).
Interesantă aşezarea registrelor pe nivele, folosită pentru prima oară în istorie, pornind de la parter cu ordinul doric, etajul unu ordinul ionic, etajul doi ordinul corintic şi etajul trei ordinul compozit.
Macheta Colosseumului
Detaliu faţadă cu cele patru ordine
Pe machetă se pot vedea stâlpii din lemn pentru susţinerea pânzelor care acopereau arena: velarium. Sistemul este izbitor de asemănător cu cel folosit azi la marile stadioane. Altă tehnologie, dar principiul de bază?
Machete în care se vede sistemul de acoperire
Ceea ce a rămas din sistemul de acoperire
Şi... O reconstituire din filmul lui Ridley Scott The Gladiator, o demonstraţie de mare profesionalism şi de studiere cu mare atenţie a arhivelor şi locului de filmare, cu consultare a istoricilor:
Oraşul-Muzeu, cum îi spun deseori, e plin de dovezi ale geniului ingineresc al acestui popor, de foarte multe ori încercat, care şi acum, în zilele negre ale pandemiei, şi-a păstrat optimismul, a cântat de la ferestrele caselor, şi este evident că va reveni acolo unde îi este locul, printre marii creatori ai lumii.
Umbra Colonadelor lui Bernini / Un fragment din Colonade / Frontonul de la Basilica San Pietro
Bucăţele de Colosseum
Scaune în aşteptare / Parole, parole, parole...
Auditoriul Parco della Musica (arhitect: Renzo Piano)
Palazzo dello Sport (proiectat: Annibale Vitellozzi & Pier Luigi Nervi) / Basilica Santa Maria in Trastevere
Amsterdam
Poate că este inutil să vorbesc despre canalele oraşului atât de vizitate şi comentate şi oricum imaginile vorbesc de la sine. De fiecare dată când ajung în acest oraş mă gândesc ce ar trebui să văd, pe unde să umblu. Fiecare "colţ" al oraşului are o istorie clădită în timp şi în plus este o lume foarte specială, cu oameni puternici a căror existenţă este o luptă permanentă, fără oprire trebuie să inventeze ceva ca pământul pe care stau să rămână uscat. Ca simplu turist te bucuri să te plimbi pe străzile făcute parcă special ca să fie vizitate, străzi vechi, multe înguste, dar şi pieţe şi bulevarde mari, deschise, luminoase, poduri arcuite peste apele canalelor, case pe care nu le poţi găsi în altă parte. Oraşul construit în locul apei are culori diferite, casele se slujesc de apa din faţa lor, fronturile acestora, în cea mai mare parte, sunt înguste, cu multa economie de spaţiu, dar fără a lăsa deoparte eleganţa discretă.
Una este cum vedem casele în revistele de arhitectură sau de turism, alta este să le simţim "răsuflarea", să lipim nasul de ele. Citisem despre proiectul arhitecţilor de la MRDV însă odată ajuns în faţa Crystal House timp de câteva minute mi-am tras răsuflarea şi am stat nemişcat până am auzit o voce care mi s-a adresat: "Amazing! Incredible! You know somewhere an building like it?" şi în acel moment am văzut lângă mine un tânăr şi instantaneu amândoi ne-am apropiat să simţim, să mângâiem cărămizile din sticlă. Un tânăr student la arhitectură în Amsterdam, indian probabil, care se uita încântat şi cu care am comentat "incredibila" idee cât şi impecabila realizare. Într-un front de clădiri cu vechime, cu o arhitectură "clasică", respectând această arhitectură noul aspect surprinde prin rafinamentul gândirii.
Praga
Mă sperie oraşele goale, fără oameni, fără freamătul pomilor vibrând de vocile oamenilor, mă sperie oraşele fără respiraţie. Cred că nu va dura mult şi oamenii vor umple iar oraşele cu viaţa lor.
Mi-am dorit să ajung la Praga să pot umbla pe unde cred că a umblat Mozart, Beethoven, să ajung în cartierul unde a fost plăsmuit Golemul, să ajung pe podul Carol, să mă plimb prin Cartierul Evreiesc.
Catedrala St. Vitus, în curtea Palatului Hradcany
Mi-am dorit să urc treptele până la Palatul Hradcany, să stau pe malul Vâltavei şi să-mi sune în cap Smetana[ii] şi Dvorack.
Zidul lui John Lennon / Bridge Water Wheel
E zidul pe care au rămas semnele dorinţei de libertate, semnele oamenilor minunaţi care au sfidat tancurile ruseşti şi au avut un Jan Palach[iv]... cel care pentru libertate şi-a dat foc în Piaţa Wenceslaw.
Am vizitat Praga târziu şi am ajuns acolo cu regretul că în România am trăit zilele de după Praga cu speranţa că ii vom înfrunta pe ruşi la fel cum au făcut cehii în acel august 1968. Ne-am lăsat, eu printre mulţi alţii, păcăliţi de vorbele goale ale lui Ceauşescu.
Când am făcut cele şase luni de armată obligatorii pe vremea aceea, un colonel ne spunea că "eroii sunt oameni proşti, in sensul că se aruncă cu pieptul în focul mitralierei fără să gândească". Eu cred că eroii există ca să schimbe soarta oamenilor in momentele grele, chiar dacă în viaţa obişnuită nu au poate nimic special. Jan Palach şi-a dat foc şi a schimbat gândirea multor tineri.
Un moment de mare emoţie l-am avut în faţa Estates Theater[v], unde a avut loc premiera operei lui Mozart Don Giovanni.
Estates Theater / Il Commendatore
Am stat în faţa clădirii imaginându-mi ce simţeau cei care în ziua de 23 octombrie 1787, ziua premierei, au fost prezenţi în sala Teatrului unde Wolfgang Amadeus Mozart era la pupitrul de dirijor al orchestrei.
De aici, de la Eatates Theater, în câteva minute am ajuns la Turnul Orologiului Astronomic[vi] din Old Town Square.
Bineînţeles că în faţa orologiului erau mulţi turişti cu camere, agitându-le ca să fotografieze imagini ale amintirilor. Am renunţat repede pentru că era imposibil să rezişti îmbulzelii.
Aşa că am luat drumul către un alt loc, mult dorit, Cartierul Evreiesc, pe care-l consider un poem urban, cu multe semnificaţii şi sensuri, parte a culturii central europene şi nu numai. După o scurta oprire în faţa monumentului lui Franz Kafka, am conchis că ar fi o nesimţire să ajungi la Praga fără să cauţi urmele lăsate de Franz Kafka, mai ales în Oraşul Vechi unde îl întâlneşti în multe locuri.
Ajuns şi la New-Old Sinagoga[vii] şi am coborât într-un subsol, pe o scară cam îngustă, să văd Golemul.
În copilărie văzusem un film cu povestea Golemului, poate cel din 1936, cu Harry Baur. De atunci, s-au făcut multe adaptări ale poveştii[viii], iar ani de zile m-am gândit la acest om din lut care prindea viaţă ca să-i apere pe locuitorii Cartierului Evreiesc.
Din păcate, în zăpăceala de turişti, nu am reuşit să văd personajul de legendă al oraşului Praga.
*
Mă pregătesc pentru "hoinăreli" prin Bucureşti...
Vreau să-l regăsesc "viu", cu oameni cu privirea senină, chiar dacă numai ochii se vor vedea un timp din spatele măştilor care ne vor acoperi feţele! Cu mască sau fără mască oamenii frumoşi tot frumoşi vor fi.
(duminică şaptesprezece mai două mii două zeci)
