Zheng Zhi Xiao's The Love You Can't Get from Shanghai Jazz: Musical Seductions from China's Age of Decadence (http://www.shjazz.com) with old images of Shanghai)
Expoziţia Mondială Shanghai, octombrie 2010. Teatrul Bulandra cu spectacolul The Line[i], pe scena "Mărului" verde-albastru, cum era numit Pavilionul României[ii]. Greu şi inutil de comentat arhitectura pavilionului când se ştie foarte bine că astfel de manifestări internaţionale sunt un prilej de a demonstra calitatea şi nivelul creativităţii arhitecturii unei ţări, ori...
Nu încape comparaţie cu ţinuta şi calitatea arhitecturii Pavilionului României din proiectul pentru Dubai- EXPO 2020[iii], când ne-am aliniat, cu fruntea sus, în rândul ţărilor care acordă importanţa cuvenită arhitecturii.
Cu ocazia Expoziţiei Mondială, totul la Shanghai era organizat aşa fel încât oricine sosea pe aeroport să "simtă" de la început ospitalitatea localnicilor. Aşa că imediat ce ieşeai de la controlul paşapoarte şi din vamă - unde erau cozi lungi, lungi şi chipuri deloc prietenoase ale vameşilor şi miliţienilor, toţi cu mască sanitară deşi pe vremea aceea nici vorbă de vreo epidemie -, ajungeai într-un hol imens. Aici erai întâmpinat de mulţi chinezi aşezaţi pe două rânduri stânga-dreapta, cu zâmbet larg şi cu gura până la urechi, cu steguleţele ţării tale şi ale Chinei în mâini, fluturându-le ca semn al prieteniei şi bucuriei primirii. Făceau un zgomot asurzitor pentru că strigau ceva, un fel de "bun venit" probabil!
Azi, când sunt la ordinea zilei ştirile legate de China, ţara de unde a plecat "micul nemernic", virusul covid 19, declanşatorul mondo epidemiei, mi-am adus aminte de ceea ce am văzut şi cum am reacţionat în faţa unei mici părţi a locuitorilor Chinei - pentru că toţi cei douăzeci de milioane de oameni care mişunau atunci (azi au ajuns douăzeci şi patru milioane) prin poate cel mai mare oraş al Chinei sunt doar o mică parte în raport cu cei un miliard şi trei sute de mii de suflete.
Imaginile unui film pe care l-am făcut atunci "la cald", imediat după revenirea în ţară, arată "nebunia" şi "unlimited possibilities", trecut şi prezent amestecate, modern şi fals clasic, lux şi sărăcie, toate la un loc fiind oglinda capitalismului comunist al acestui mamut care este China. Din păcate nu am imaginile stranii, unele incredibile, ale străzii cu vânzătorii de alimente, gen carne animale incognoscibile pentru mine european!), cu "produsele" aşezate pe ziare, aproape direct pe trotuar. Şi asta în văzul tuturor, în condiţiile în care oraşul era plin, şi deschis expozanţilor şi turiştilor pentru Expoziţia Mondială 2010. Acele imagini au rămas în arhiva deschisă a minţii mele.
La zece ani distanţă sunt la fel de şocat ca în acele zile când, în campusul în care eram cazaţi, nu am mai avut brusc, fără explicaţii, nici google şi nici măcar internet. Explicaţia era simplă, fără replică: propunerea unui recunoscut dizident pentru Premiul Nobel. Liu Xiaobo[iv], scriitor, critic literar, apărător al Drepturilor Omului şi Laureat al Premiului Nobel. În China nimeni nu trebuia să ştie şi să vorbească despre acest om.
Povestea de mai jos este din anul 2010, scrisă să însoţească un film. Am găsit că este încă actuală şi că în zece ani, în esenţă, nu s-au schimbat prea multe.
"Oameni, oameni, oameni într-o mişcare fără oprire. Pentru un european, chiar avizat asupra marilor aglomerări urbane, este un şoc să te mişti într-un loc ca oraşul Shanghai.
Peste nouăsprezece milioane de oameni locuiesc în Shanghai în 2010, fără a pune la socoteală cele câteva milioane de oameni veniţi din împrejurimile oraşului de la distanţe între 100 şi 300 de km. Aceşti oameni se mişcă zi şi noapte, fără oprire.
Un fluviu uman ce te absoarbe, te sufocă.
Scenariu de film SF: te afli într-un creuzet în care se amestecă oameni, clădiri, lumini de carnaval, obiecte de bâlci, outdoor advertising strident, vuietul vocilor omeneşti, motoarele maşinilor, sound track. Zgomotul paşilor, care ar trebui să fie absorbit de obişnuitul cotidian, aici ia amploarea unui bruiaj al conştientului şi subconştientului. Ochiul pierde scara umană a lucrurilor şi se şochează în faţa acestei "alte" scări.
În China politicul, economicul, socialul, toate sunt la o altă scară: la 5:1 sau poate mai mult!
Te întrebi, fără să ai un răspuns imediat al minţii: se pregăteşte turnarea unui film cu multă figuraţie? Nu vezi relaţia între milioanele de Omuleţi neatenţi la ce e în jurul lor (AŞA PAR) şi acest oraş Gullivernian. Toate clădirile astea imense sunt pentru ei, ei le-au făcut?
Dacă ceea ce a început in 1966 prin "Revoluţia Culturală" nu s-ar fi oprit odată cu dispariţia "discretă" a maoismului, azi am fi văzut un Shanghai de tip NOU, în spiritul omului de tip NOU, fără trecut, fără urme ale burgheziei, fără cultură, fără artă, fără vestimentaţie veche şi aşa mai departe. 10 ani de "Revoluţie Culturală" despre care azi nu mai vorbeşte nimeni, deşi semnele lăsate au cerut un efort imens pentru a fi şterse.
Deng Tziao Ping a înţeles care este mersul lumii, care este interesul chinezilor, care ar putea fi locul lor în lume şi în 1991 începe modernizarea, practic "cosmetizarea" comunismului. În ce ritm? Câţi ani sunt de atunci? 1991 - 2010 = cca douăzeci. Ce timp scurt. Pentru alţii, da, pentru chinezi, nu.
Tradiţia religioasă Chineză este politeismul.
Tao, Buddha, Mao - înţelepţi, idoli?
Astăzi trăiesc toţi la un loc şi par să nu se incomodeze între ei.
Compasiune, moderaţie, umilinţă spune Tao, supunere spune Mao şi toate par să se împace.
Shanghai, cel mai mare oraş al Chinei, are azi mai mulţi skyscrapers decât New York. Facem o paranteză: Ada Louise Huxtable, decanul criticilor de arhitectură din Statele Unite, afirma într-un interviu: "Combinaţia de putere, bani şi vitalitate creativă a creat un oraş care ne face pe noi, NewYorkezii, şovini în privinţa sa şi mai degrabă antipatici în toată lumea, fiind consideraţi rupţi de restul lumii, diferiţi."[v] Incredibil, în mai puţin de 20 de ani, un oraş al secolelor XVIII - XIX, este azi în topul marilor performanţe urbane. Shanghaiul concurează NY.[vi]
Pundond Shangri-La, East Shanghai, 2020
E adevărat că este o varietate sălbatică a stilurilor arhitecturale, multitudinea clădirilor tradiţionale care mai există încă (mare parte renovate după Revoluţie) au timide influenţe străine, dar găseşti şi stiluri ale arhitecturii vest europene, americane sau sovietice.
Aici, astăzi, arhitecţii de top ai lumii concurează pentru realizarea, în China, a unor proiecte măreţe, ambiţioase. Suprapunerea diferitelor stiluri persistă, chiar dacă afinitatea tradiţională pentru ornamente se menţine şi la multe dintre noile clădiri: vezi încoronarea unei clădiri cu un lotus sau completarea alteia pentru a ajunge la forma de orhidee deschisă.
Interesant acest joc al lumii tradiţional capitaliste cu capitalismul comunist chinez, nu? E un joc pe bani mulţi, pe măgulirea puterii, pe implementarea voită sau nu a inculturii acestui timp al nostru.
"Marea poartă, intrarea principală în Imperiul Chinez " - au fost cuvintele botanistului englez Robert Fortune vorbind despre Shanghai în 1843, anul în care oraşul se deschidea comerţului străin.
Politeismul religios, transpus în domeniul arhitecturii, duce la un amestec de zei ai arhitecturii actuale: sir Norman Foster, Richard Rogers, Paul Gensler, Skidmore, Owings & Merrill, Kohn Pedersen, Owe Arup, zei în care China crede şi care zămislesc o lume ciudată. O lume frumoasă, o lume urâtă? După influenţa evidentă a sovietismului, marele dirijor al lumii comuniste, a venit ca o ceaţă influenţa vestului. Cu incertitudinile şi ezitările sale. Cu experienţele şi greşelile sale pe un pământ fertil, dar insuficient cultivat.
Richard Rogers Partnership & Ove Arup şi Albert Speer & Partner-Studio News în în 1992-1994 şi respectiv 2010 fac Master Planurile pentru North Bund şi Pudong, inserând în noul poem al Shanghaiului suflul unui urban ordonat, al unei culturi libere, cultura secolului XX. Master Planuri deja inserate în machetele actualului şi viitorului Shanghai.
Shanghai Urban Planning Exhibition Center aflat în People Square, unic poate în lume, arată, printr-o machetă uriaşă, cu multe detalii, ce este şi ce va fi în viitor acest oraş. Impresionantă prin mărimea sa, o clădire de 43 m înălţime, cu o arhitectură replică a Operei House (proiectul arhitectului Jean-Marie Charpentier)[vii], găzduieşte în cele şase nivele ale sale ambiţioasele intenţii ale deschiderii spre altă lume a Chinei. Aceste machete suprapuse peste imaginea străzilor vii ale oraşului descriu minuţiozitatea, dragostea pentru detalii a acestor omuleţi extrem de muncitori. Nu pot să nu îmi amintesc de un gest similar, dar cu alte conotaţii dogmatice, demente: macheta noului centru a Bucureştiului, Victoria socialismului, făcută pe înţelesul lui Ceauşescu, de asemenea la o scară uriaşă.
Opera House
Străzile vechi, câte mai sunt pentru că majoritatea sunt restaurări, păstrează aerul, farmecul orientului îndepărtat. Case strânse una într-alta, cu încăperi deschise către stradă, cu porţi în spatele cărora stau ascunse curţi înguste, sordide multe dintre ele, curţi pline de case-camere locuite sau cu destinaţii misterioase pentru privitorul-trecător.
Chinezii fac comerţ cu orice şi orice chinez produce şi vinde ceva. Privirea lor te caută, te cercetează, te cheamă. Când te apropii privirea li se luminează de speranţă, când te îndepărtezi privirea li se întunecă.
La ferestrele multor case, un ceva cu care suntem obişnuiţi. Agăţate pe suporţi din metal rufe, haine şi tot felul de cârpe fac ca peisajul străzii să capete un aer romantic, în locul senzaţiei de sărăcie, dezordine.
Nancy Levinson[viii] (arhitect şi critic de artă şi arhitectură din Massachusetts) scrie: "Vrem ca un critic naţional să dea măsura altor locuri în comparaţie cu locul în care trăieşti - cu cât călătoreşti mai mult cu atât înţelegi mai bine unde trăieşti. Ceea ce trebuie făcut este să renegociem balansul dintre local şi non-local. (...) Şi dacă regândim rolul globalului, am putea de asemenea să privim cu mare atenţie modelul criticii de artă şi să încorporăm în critica de arhitectură a unei serii de criterii, de la mediu înconjurător la tehnologie, de la economic la politic."[ix]
China, Shanghaiul - poate cel mai semnificativ exemplu, arată cum se construieşte un "MODEL", arată cum pornind de la coadă spre cap, politicul, apoi economicul şi tehnologicul duc către un alt tip de mediu, nesupus criticii pentru că acolo unde totul pare făcut azi, unde totul este nou, nu ţi se dă timpul necesar să analizezi. Acolo iei totul aşa cum ţi se dă. Sau nu iei şi ieşi din rând. Toată lumea zâmbeşte, dar nimeni nu glumeşte.
Tentaţia de a analiza şi critica arhitectura din Shanghai este mare. Rezist acestei tentaţii şi mă rezum la a vă vorbi despre un sentiment. Sentimentul de teamă în faţa unui viitor al arhitecturii, nebun, răvăşit şi dezmembrat în care vom fi amestecaţi toţi, cu voie sau fără voie.
Better City, Better Life, logoul Expoziţiei Mondiale 2010 de la Shanghai demonstrează poate cel mai evident această tendinţă de a "face" frumos, dar a face de dragul de a face. Sigur, pentru o Expoziţie Mondială, fiecare ţară vrea să arate o linie de forţă a gândului, a economicului şi "the way to the future".
Un exemplu al direcţiei în care merge arhitectura este pavilionul Angliei, Heatherwick Studio făcând un spectacol spaţial complex, o formă curată a pavilionului propriu-zis, planuri de acces şi întâlnire-adunare ascendente şi descendente cu o aşezare dinamică a acestora; o epidermă animală a pavilionului, jocuri de lumini, dar la nivel arhitectural totul rămâne numai un "show".
Pavilionul Olandei, cu toată frumoasa intenţie a unui traseu atractiv, este o glumă. Poate fi sugerarea unui zâmbet sarcastic la adresa a ceea ce poate deveni arhitectura? În artă de multe ori, chiar în lucrări cu teme extrem de serioase şi grave, ironia sau autoironia au mărit valoarea unei opere.
În învălmăşeala de simboluri şi mesaje pe care fiecare ţară a vrut să le transmită, mesaje cu adresă directă către cei mulţi, elementele de kitch sau bâlci au apărut în mod inevitabil. Care alegorice, dansuri pe străzile expoziţiei, costumaţii tradiţionale... Totul, cu acceptul tacit al tuturor, a arătat TENDINŢA.
Aici, în Shanghai, arhitecţii din Vest au fost invitaţi să marcheze, prin ştiinţa, talentul şi numele lor, o prezenţă prestigioasă, să deschidă porţile către noi tendinţe. A rezultat un fel de ghiveci mănăstiresc, fără ingrediente şi fără gust. La nici 2.000 kilometri distanţă, Tokyo, într-o întrecere cu propriile ambiţii şi standarde, pare că a cerut sau chiar a impus un nivel înalt al calităţii arhitecturii.
Lăudabil pentru o Ţară, cum este China, aflată încă sub acoperişul dogmelor şi restricţiilor comuniste că încearcă să se înscrie în linia marilor oraşe ale lumii. Aparent totul pare controlat, dar nu pare firesc, încă există semne ale teribilismului juvenil rezultat al trezirii incomplete. Cred că următorii 20-30 de ani, când vor învăţa ce şi cum să ceară, vom vedea alte străzi, alţi oameni.
Deşi nu sunt un mare iubitor al arhitecturii templelor chinezeşti nu pot să nu amintesc Templul Taoist Guan Yu.
Templul se află în parcul Yuyuian, construit în timpul dinastiei Ming, complet refăcut, loc de agrement, unde se află una din cele mai celebre ceainării ale oraşului.
Nu pot să omit nici cele două temple Budhiste: Longhua şi Jade Temple.
Impresionante, tăcute, foarte decorate, prezenţe insolite între marile cartiere Bund, Pudong, concurând cu aglomerările înălţimilor sfidătoare ale skyscraperilor Jin Mao Tower (arhitecţii Skidmore, Owings & Merrill) sau Shanghai World Financial Center (arhitect Kohn Pederson).
Templele aduc istoria înapoi, la locul ei, acolo poţi vedea oamenii dezbrăcaţi de reguli şi frică, acolo poţi vedea oameni.
Pentru a completa povestea trezirii, există un loc în Shanghai numit M50 - Contemporary Art Center.
Un complex ce poartă amprenta arhitecturală a trecutului său industrial. Deschis în 1999, asamblând clădiri de diferite forme şi mărimi, adăposteşte azi peste 100 de artişti care locuiesc, creează, lucrează, expun şi vând aici. Este locul unde, cum se spune în oraş, uşile sunt deschise marilor mase şi nu numai celor avizaţi sau iniţiaţi. Aici artiştii, fie pictori, fie sculptori, fie fotografi, fie graficieni produc mult, zi de zi, aici se întâlnesc, aici au loc workshopuri de arhitectură, dar aici sunt şi cafenele, restaurante, aici găseşti o artă care te surprinde prin prospeţimea şi bucuria cu care este făcută. Poate că nume ca Xue Song, Ding Yi, Qu Fengguo sau Wang Xingwei, Shanghai Art Gallery, Eastlink Gallery sau Art Scene spun prea puţin sau nimic unor europeni, dar cu siguranţă în câţiva ani se va vorbi despre ei.
Tot aşa cum se va vorbi şi se va şti mult mai mult despre arhitecţii Shanghaiului. Arhitecţii care, printre altele, au refăcut în colaborare cu Wood +Zapata şi Nikken Sekkei, cartierul Xintiandi (New Heaven of the Earth) cartierul tradiţional de locuit al oraşului, transformat azi în "lifestyle place", locul de întâlnire al comerţului high class magazine pentru fashion hautecouture, al culturii rafinate, al restaurantelor de lux şi, ca un permanent remember, Muzeul Primului Congres al Partidului Comunist Chinez. Acest congres a avut loc în 1921 acelaşi an în care ia fiinţă şi Partidul Comunist Român - dovadă că NKVD-ul şi Internaţionala Comunistă lucrau foarte bine şi organizat. Prezenţa acestui Muzeu a salvat în timpul Revoluţiei Culturale atât cartierul cât şi oraşul.
Dacă am da timpul înapoi, dacă laşi deoparte uniformele miliţienilor ce le întâlneşti la fiecare pas, steagurile roşii, mulţi oameni cu privirea încă bântuită de teamă, sărăcia ascunsă sub preş, bicicletele cu remorci pline cu obiecte vechi, scânduri, cartoane, îmbrăcăminte ponosită, oameni dormind noaptea pe un scaun sub un felinar, dacă laşi deoparte că până şi mesajele telefonice sunt sub control, că orice ştire care ar putea "păta" imaginea Chinei este eliminată ca şi cum nu ar fi existat niciodată, dacă laşi deoparte pâcla comunistă, dacă nu ţii cont de toate aceste handicapuri, atunci poţi privi cu admiraţie cum aceşti oameni admirabili construiesc o altă viaţă.
În minte mi-a venit un gând: AVEM O MARE PROBLEMĂ ŞI ACEASTĂ PROBLEMĂ SE NUMEŞTE CHINA. Ce drum urmează Ei? Vor să cucerească o lume? O lume adormită sau o lume în derivă? Dar Arta şi Arhitectura pe ce drum merg? Pe frontispiciul unei economii puternice scrie: Neadaptare. Este un experiment cu costuri enorme. Pentru ce? Lumea trebuie dirijată. Şi Ei vor fi cei care o vor dirija. De cei de care au nevoie azi mâine nu vor mai avea nevoie. Principiul că Arhitectura se poate oricum, că în Arhitectură se poate orice, va funcţiona şi în viitor. O Artă şi o Arhitectură păzită de cine? În care să poţi intra, dar să nu poţi pătrunde. Cât timp ar trebui să trăim lângă ei ca să-i înţelegem? Dacă vi se oferă prilejul merită să mergeţi să-i vedeţi la ei acasă, ei cu ei, ei între ei.
China este şi va rămâne o mare de surprize şi contradicţii, de la Andre Malraux[x] şi personajele romanului său Comedia umană[xi], cu probleme existenţiale[xii] rezolvate într-o manieră posibilă şi azi, şi până la viaţa sub steagul comunist de azi."
Dacă aveţi timp şi răbdare circa douăzeci şi două de minute, puteţi viziona filmul meu de acum zece ani.
Dedic, aceste rânduri (şi filmul), prietenilor mei plecaţi atât de devreme: Alexandru Darie, Adrian Enescu şi Claudiu Stănescu, prezenţe de mare onoare în spectacolul The Line şi în viaţa culturii româneşti.
Sfârşit de mai în anul două mii două zeci...
[ii] În cadrul Expoziţiei a fost lansat şi brandul turistic al României, însoţit de un scandal de copyright de care nu avea nevoie nimeni şi cu care ne-am făcut de râs.