O lume a cablurilor

Greu de aflat cine este autorul împărţirii arhitecţilor în „planşetari" şi „teoreticeni", vîrînd zîzania în breaslă. Oricum, criteriul de sortare are în vedere doar forma de exercitare a profesiunii şi nici unul dintre adepţii acestei categorisiri nu contestă, în fond, faptul că toţi arhitecţii s-au format în acelaşi fel.

Acum o vreme, un spectator din afara tagmei observa uşor tuşe comune tuturor arhitecţilor: toţi vorbeau cam la fel, abordînd cam aceleaşi subiecte şi pălăvrăgind într-o „păsărească" numai de ei înţeleasă, gesticulau la fel, se îmbrăcau la fel, păşeau la fel, desenau în acelaşi fel literele atunci cînd scriau. Aveau şi acelaşi fel de a se distra: era un fapt răscunoscut că arhitecţii „strică" toate petrecerile, eşuînd repede în interminabile dispute pe teme profesionale, spre disperarea celor aflaţi întîmplător în cercul lor, care mureau de plictiseală. Vorba „sînt făcuţi din acelaşi aluat" se potrivea bine.

Împărţirea arhitecţilor în „planşetari" şi „teoreticeni" exprimă, de fapt, o uimire: cum se putea ca persoane formate în acelaşi fel să se manifeste în maniere atît de diferite? Oamenii plămădiţi din aceeaşi substanţă ascultau aceeaşi muzică, aveau aceleaşi preferinţe literare, stăteau la aceeaşi coadă la „cinematecă". Şi o carte, şi un film, şi o piesă de teatru se judeca tot prin prisma arhitectului din fiecare individ. Aceasta, pentru că nu numai aluatul era acelaşi ci şi mîna care-l modelase fusese aceeaşi. Atunci, cum de nu-şi exercitau meseria în acelaşi fel?

Şi nu numai arhitecţii păreau o specie aparte. „Găştile" de filologi, de artişti plastici sau de medici se comportau la fel. Asemănarea între membri unui grup venea din modul în care se formaseră, avînd aceleaşi repere, urmînd cam acelaşi traseu. Şi fiecare grup era făcut după altă reţetă „de aluat". Acest fapt îi făcea să se simtă bine în interiorul grupului (între cei asemeni lor) chiar dacă acolo nu domnea întotdeauna armonia. Dar chiar şi atunci cînd se stîrnea gîlceava şi taberele strînse în jurul unor idei ori în spatele unor personalităţi aflate pe poziţii diferite duceau lupte crîncene, totul se desfăşura pe un teritoriu clar definit (din care nimeni nu-şi dorea să evadeze). Aşa funcţiona lumea modernă.

Nu la fel stau lucrurile în lumea ce i-a urmat – cea „post- industrială", zisă şi „post-modernă". (Aici se cere o paranteză. În ultima vreme, se abuzează de sintagma „post-modernism" şi trebuie să lămurim cîteva detalii. „Post-modernismul" a fost un curent în arhitectură, apărut pe la începutul anilor 70 şi dispărut (din cauze naturale) pe la mijlocul anilor 80. Ieşirea lui din scenă s-a produs brusc, ca şi cum l-ar fi lăsat bateriile; de fapt, aşa s-a şi întîmplat: „post-modernismul" s-a consumat repede din cauza puţinătăţii resurselor. În acei ani, „post-modernismul" nu a rezonat foarte tare în celelalte arte, doar literatura ţinîndu-i isonul (dar mai încetişor). Arhitectura, de atunci, a mai traversat cîteva tentative de curente, iar acum, ţine în braţe un buchet de „ism"- e, din care doar „minimalismul" iese mai tare în evidenţă.) După ce arhitectura a lăsat în urmă pasajul "post-modernist" şi aproape că a uitat de el, descoperim că acest nume revine gălăgios pe piaţă şi pe buzele intelectualilor. Doar că „post-modernismul", despre care se tot face vorbire acum, nu e „post-modernismul" cunoscut din trecutul arhitecturii. „Post-modernismul" sadea a fost un chiot la începutul epocii „post-industriale", a fost un curent lansat în arhitectură, ca un bilet de adio trimis vremurilor apuse şi o o declaraţie de amor nebun făcută lumii aflate la debut – cea „post-industrială". După ce manifestările exuberante s-au domolit, arhitectura s-a pus pe dat răspunsuri mai echilibrate şi rafinate timpului pe care îl traversa. Şi cum spuneam, astăzi, arhitectura se află într-o etapă „minimalistă".
S-ar putea ca, prin vreun cotlon artistic, „post-modernismul" (curentul) să se manifeste (încă); nu e nici o problemă – el trebuie lăsat să se consume; oricum, „post-modernismul" seamănă cu o modă: trece repede şi lasă (cel mult) amintiri vagi.


Cei care aduc vorba despre „post-modernism" nu se referă la un curent, ci la o perioadă căreia i se atribuie acest nume. Ei bine, epoca respectivă este, de fapt, cea „post-industrială"; şi dacă eticheta are un iz „ouvrier", persoanele mai simţitoare pot să vorbească de vremuri „post-moderne", fără un „-ism" în coadă (vinovat de atîtea încurcături). Epoca „post-modernă" desemnează perioada „post-industrială", doar că e mai catifelat spus. Noi vom continua să-i zicem „perioada post-industrială", atît pentru că ni se pare un nume nimerit, cît şi pentru a evita confuziile.

Lumea „post-industrială" nu mai e una a maşinilor, ci a conexiunilor. Dacă privim în jurul calculatoarelor domestice observăm nişte piese rătăcite într-un regat al cablurilor, al conexiunilor. Un inventar sumar al acestor cordoane ne-ar releva faptul că majoritatea lor nu par (la prima vedere) neapărat necesare. Dar cine are timp să le caute rostul? La început, calculatorul era o cutie oarecare, ceva între o maşină de scris şi un abac. Acum, omul se foloseşte cam la fel de calculator... dacă reuşeşte să-l găsească în păienjenişul luxuriant de cabluri. Cablurile au devenit mult mai importante decît calculatorul. Par să fi învăţat (deja) să se împuieze. Pe tăcute, în fiecare zi, apare un alt cablu. La început, perfidelele cabluri se pitesc prin locuri ferite vederii şi, de acolo, încep să cucerească încăperea. Apoi, cu obrăznicie, se caţără pe mobile, pe pereţi, pe picioarele oamenilor. Urmărind cablurile, n-ar fi exclus să descoperim că ele au pus la cale o mare înşelătorie, pornind de niciunde şi sosind nicăieri; sau, mai rău, dacă am porni de-a lungul lor, am descoperi (probabil) că ele nu au capete, iar prezenţa mufelor nu este decît o diversiune, spre a nu lua în seamă cablurile care tot cresc şi se tot înmulţesc.

Aceasta este lumea „post-industrială": un univers al cablurilor văzute şi nevăzute, o lume a conexiunilor.

În epoca „post-industrială", grupurile profesionale nu au dispărut. Dar, dincolo de „carcase", şi ele au nevoie (se pare) de conexiuni. Multă vreme, s-a vorbit despre teritoriile „înterdisciplinare" (fără prea multă tragere de inimă şi fără a li se înţelege prea bine rolul) ca despre nişte locuri exotice,. Acum, acel vid dintre meserii se aglomerează tot mai mult, devine tot mai pestriţ. Noile structuri dau impresia că nu mai pot funcţiona fără liantul „interdisciplinar". Lumea devine dependentă de „conexiuni" – de dispozitive capabile să înţeleagă, să traducă şi să transmită mesajele în altă parte, să ajute două aparate să-şi sincronizeze mişcările. Acolo se află oameni cu meserii de negăsit în nomenclatorul clasic. Ei leagă grupuri fără să aparţină unuia, doar le ating. Formarea acestui tip de „personal" nu mai urmează un traseu verificat de multe generaţii, ci înseamnă un drum personalizat, cu dese şi împrevizibile shimbări de direcţie, cu multe răspîntii şi glisări neaşteptate. Riscant drum. Limbajul lor nu mai poate fi „argotic", ci trebuie să se asigure că pot fi înţeleşi cît mai bine.

Şi dacă lumea de pînă nu demult a fost una a maşinilor şi a breslelor, astăzi trăim într-o lume a conexiunilor între maşini şi între bresle. Şi, din acest colosal ghem de fire, „cutiile-maşini" şi „cutiile-bresle" abia se mai zăresc. E bine? E rău? Nu e uşor de răspuns. Pictorul Sorin Dumitrescu spunea pe la televizor: „Sfîrşitul lumii va porni de la o mufă". Peisajul ăsta (brăzdat de prea multe fire) are ceva apocaliptic în el...