Case în bejanie

Chiar dacă nu întotdeauna sînt gonite de nenorociri, casele se întîmplă să plece departe de cetate. De fapt, ele se fîţîie după oameni, într-o lume în care excepţia este stabilitatea şi nu deplasarea.

Casa de vacanţă – casa de exil temporar nu poate fi considerată „în afara cetăţii", ci doar „în afara cetăţii de baştină a proprietarului", ele aflîndu-se în localităţi închegate, primind statutul de musafir. Proprietarii caselor de vacanţă vin de altundeva, aducînd odată cu bagajele şi obiceiurile din locurile de baştină. Sînt locuri unde se face o fină diferenţiere între diverse persoane care poposesc cam la fel de puţin (sau de mult). Unii oameni stau într-altă parte şi vin acolo la sfîrşit de săptămînă şi în vacanţă; alţii stau în acel loc dar lucrează altundeva. Toţi sînt de găsit în localitate doar pe parcursul sfîrşitului de săptămînă şi în vacanţe, dar, paradoxal, fac parte din categorii diferite. Paradoxul este doar aparent; totul depinde de modul în care sînt recunoscuţi de comunitate şi felul în care indivizii se implică în viaţa comunităţii. Locuitorii altui oraş care, în zilele libere, se retrag spre aşezării mai liniştite sînt priviţi ca musafiri, în timp ce localnicii care au de lucru (peste săptămînă) prin alte părţi sînt cosideraţi membri ai comunităţii. Acolo au crescut (cei mai mulţi) şi tot acolo îşi ţin familia; este locul recunoscut ca fiind al lor.

Spre deosebire de casele de vacanţă, care sînt simple extensii ale locuinţei, holograme (vizibile acolo unde sînt proiectate, dar lipsite de consistenţă) care par doar să atingă locul, rulotele – mai puţin prezente în peisajul european, dar ocupînd arii generoase pe continentul american – sînt casele cu adevărat pribege, sînt casele celor care nu zăbovesc prea mult timp undeva sau soluţia ieftină a celor aflaţi la strîmtoare. Gîndită ca un cort confortabil pentru amatorii de lungi călătorii fără planificări riguroase, rulota şi-a depăşit statutul şi a intrat în rîndul formelor de locuire demne de a fi luate în seamă. Ele au şi o replică marină: ambarcaţiunile sînt rulotele adaptate altui mediu. În oraşele-porturi se locuieşte într-o veselie pe vase mai mult sau mai puţin luxoase. Dar, spre deosebire de „varianta de uscat", acestă formulă nu denotă pauperitate, ci e o formă „cool" de locuire. Multe ambarcaţiuni-case nu părăsesc portul nici măcar pentru o scurtă plimbare (legăturile lor prind păienjeni), neonorînd promisiunea migrării.

Aceste forme de locuire (sau de „para-locuire") îşi găsesc „fani" printre cei care sălăşuiesc prin marile oraşe. Populaţia micilor aşezări nu apelează la astfel de formule; ei trăiesc într-o comunitate protectoare de care se simt legaţi puternic. Călătoriile lor înseamnă scurte explorări ale teritoriilor străine. Marile oraşe nu oferă ancore indivizilor şi, neexistînd un spaţiu în care să se recunoască, ei nu fac diferenţa între un loc şi altul. Exceptîndu-i pe cei care călătoresc fiind convinşi că mereu altundeva se ascunde răspunsul la problemele lor, oamenii sînt lăsaţi să rătăcească pentru că nu există nimic care să-i ţină locului.

Casele de vacanţă, rulotele şi ambarcaţiunile sînt iluziile unor locuri la care oamenii se pot raporta. Nişte locuri în mişcare, dovedind că (undeva) în natura individului există dorinţa „fixării" şi speranţa că ea se va întîmpla cîndva.